E o întreprindere curajoasă, dacă nu chiar riscantă, să cauți să transfigurezi în ceea ce numești arta ta viața marginalizaților, a reprezentanților claselor sociale vulnerabile. O lege nescrisă spune că atunci când întâlnești un nevoiaș, e de bun simț să „oprești filmarea” și să încerci să îl ajuți, fără să-l expui. Astfel, să semnezi o carte în care îți spui povestea în versuri ajutându-te alegoric de viața damnaților sorții poate trece drept fetișizare inadecvată. Un simplu gest de caritate se poate transforma lesne în gest de vanitate.
Din fericire, acest scenariu este evitat în Poeme-le lui Valeriu A. Cuc, orădeanul neavând pretenția de a scrie poezie cu „P” mare (titlul volumului trebuie interpretat în cheie ironică!), ci doar un soi de memoriu autobiografic și, inductiv, reportaj social. Registrul pentru care optează, cel „al nostalgiei instrumentalizate corect” (Costi Rogozanu), împinge miza versurilor sale mai cu seamă către o ontologie a empatiei & recunoștinței, evitând cu succes un posibil abuz etic: „și nu știu cum e să stai 12 ore pe zi/ făcând ture cu autobuzul, doar de frig,/ doar să nu stai pe stradă” (zeropoem), „încerci să te gândești:/ sunt oameni în situații mai nasoale decât tine./ sunt gay și sunt oameni care i-ar scuipa pe stradă/ și sunt oameni care semnează să-i interzică/ și toată lumea îi face de rahat. și sunt fete/ fete pe care le-a prins unul și le-a violat într-o noapte (…) sunt muncitori care acceptă umilința/ pentru mai puțin de minim pe economie și totul la negru (…) sunt țigani care au o problemă și merg la medicul de familie/ și au programare înaintea mea, dar cretinul de medic mă vede că aștept/ și începe să strige la ei că n-au programare,/ ei sunt cu copilul, urlă la ei și le vorbește la pertu/ și pe mine mă ia cu «haideți, intrați» și apoi ei pleacă” (clinica).
După cum se vede, protagonistul e măcinat de discriminări pozitive, bunăoară de incapacitatea de a refuza unele privilegii gratuite. În plus, nu doar oamenii cu autoritate contextuală îl favorizează în detrimentul altora, ci și propriile mecanisme de apărare, reculul conștiinței amendându-l cu efect întârziat, la rece, în timpul actului reflexiv al rememorării (v. bilete). Este un demers asumat acesta al autoflagelării ca tratament împotriva (sau, de fapt, întru stârnirea?) obsesiei culpabilității. Ba firea lui certată cu confortul nu-l lasă în pace nici în momentele când totul – pre limba lui Radiohead fie spus – pare să fie la locul lui. Această îndelungă tânguire pe două paliere complementare – al suferinței defavorizaților și al propriilor traume – întreține sartreana greață ce guvernează aceste versuri.
Apărând într-o ordine destul de amestecată din punct de vedere tematic, fulgurațiile melancolice își poartă subiectul în prăpăstiile de odinioară, căscate de bruiaje psihice având ca sursă stridențe sexuale și politice: „nu văzusem o pizdă,/ dar Pi m-a dus la verișoara lui/ care dintr-o fâlfâială de fustă/ mi-a arătat tot ce conta”, „urăsc fasciștii,/ îl urăsc pe Cristi” (cristi). Complexul culpabilității pe aceste două teritorii sondează și denunță stereotipiile și comportamentele nocive detectate. Trimiterile – mai mult sau mai puțin camuflate – la injustețe socială reprezintă pigmentul semiotic cel mai îngroșat în Poeme, indiferent de natura sedimentelor revărsate în cotidian de memoria involuntară: „pe întuneric, firește, pentru că îmi era rușine,/ la fel cum îmi e o infinită rușine de bani/ i-am spus că o iubesc (…) iar apoi mi-a răspuns brusc: «de când?»/ cu privirea pe care o am când mă întorc acasă,/ traversând cartierul ei de case cu magnolii/ și mi-e foarte frică de câinii/ oamenilor bogați din casele cu magnolii” (magnolii).
Mai interesant decât atât este, însă, faptul că Valeriu nu să-și îmblânzească nălucirile trecutului vrea, ci să le itereze pentru a transgresa limitele politicilor identitare specifice unor mentalități datate. Prioritate capătă astfel dimensiunea ideologică a discursului ca radiografie habituală între precaritate și caritate. Deviza autorului potrivit căreia să ai un cămin nu e o favoare, propagată și prin citatul ales ca motto din poetul și activistul sud-african Keorapetse Kgositsile, își caută ecou în evocarea discursivă a căldurii (și a lipsei ei!) în diverse forme, acesta fiind unul din motivele recurente ale plachetei: „centrala din spatele blocului acoperită cu zăpadă” (centrala), „o imagine cu oameni/ care nu sunt evacuați în mijloc de iarnă” (cluj), „te întorci acasă cu kilul de varză/ de bruxelles, la căldurică” (zeropoem), „noaptea caldă de primăvară în care m-ai electrocutat” (cluj 2). Îndărătul intențiilor & gesturilor filantropice pe cât de emoționante, pe atât de naturale se întrevede scăpărarea transcendenței; alteritățile paupere – dintre toate, Pi este cel mai bine conturată – sunt avataruri ale propriei persoane în variante condiționate de tot felul de experiențe din trecut. Or, acest paralelism de neajunsuri se dovedește, de cele mai multe ori, dublu revelator: întregește și imaginea eului, și pe a celorlalți.
Dar dincolo de acest joc de roluri cu miză ideologică, poemele lui Valeriu propun o estetică pe măsura mesajului lor critic-contestatar din subtext. Greutățile vieții sunt înregistrate în niște secvențe revoltător de emoționante prin tristețea pe care o emană: „am văzut cu claritate sfârșitul lumii:/ e moartea, undeva în spatele unui garaj din Mărăști/ în care se aruncă fructele vechi sau puțin lovite/ de la Lidl” (cluj 2), „mă plimb prin cartiere mărginașe în care întâlnesc/ copiii care n-au descoperit încă centrul”, „orașul ăsta-i sărac și când plouă,/ sunt numai câțiva stropi și totuși/ sunt ude străzile toate” (discoteca), „[s]unt copilul rahitic al tribului în fața căruia niște cercetători albi/ au proiectat un film polițist și-apoi i-au întrebat ce-au văzut/ și cu toții văzuseră doar o găină, surprinsă probabil din greșeală de camera de filmat” (filme). O formă de nouă sinceritate detonată în noul romantism.
În toată această interdependență terapeutică, poezia în sine pare să aibă misiunea unui asistent social, consemnând umilințele, rușinile și fricile subiecților, totodată căutând să ofere adăpostul necesar, pe de-o parte, regenerării spiritului și, pe de alta, redobândirii unui dram de demnitate umană. Cazurile sociale sunt măsura tuturor lucrurilor din Poeme, Valeriu A. Cuc reușind să ne demonstreze în cele 29 de poeme ale cărții că însuși sufletul poate deveni un caz social. Probabil cea mai bună carte de poezie românească recentisimă despre relația dintre precaritate și culpabilitate.
