Nick Cave la Bergen sau ce știe poezia stocastică despre realismul corporatist

Prezentarea preocupărilor tânărului middle-class deprins cu deontologia tehno-corporatistă pare să fie aici misiunea ultimă, una care devine posibilă numai prin adoptarea unui stil nonliterar monoton, valorificat de registrele jurnalistic și administrativ.

549 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Andrei Zbîrnea, nick cave@bergen, Casa de pariuri literare, 2021, 70 p.

Nu toți poeții originali și consecvenți de la noi au parte de aprecieri autohtone unanime. Unii deranjează ideologic, alții prin neologisme, iarăși alții prin iuțeala combustiei interioare. În această ultimă categorie – cel puțin, dacă nu și în celelalte două – se regăsește și Andrei Zbîrnea, a cărui poetică sacadat aluvionară, promovată de la Rock în Praga și, în crescendo, până la recentisimul nick cave@bergen, are sorți de izbândă într-o Moldovă istoricistă și o Muntenie estetistă (cf. Cornel Ungureanu), dar e funciarmente neeligibilă pentru viza transilvăneană. Un studiu transdisciplinar aplicat de geografie literară și psihologie socială ar putea releva cu ușurință motivele pentru care poezia metropolitană cu caracter tranzitiv nu prinde în mediile tihnite, predispuse mai degrabă depresiei decât anxietății.

Paradoxal, tocmai dimensiunea aceasta inter-regională o sondează, mai mult sau mai puțin conștient, Zbîrnea în noul său volum, luminând în tonalități scandinave (Bergen) o estetică proprie molipsită de la un balcanism ex-comunist (Berceni și Urziceni), adaptată tendințelor realist-corporatiste. Spații poetice care generează corespondențe deloc facile.

Dar miza celor trei cicluri poetice din nick cave@bergen bate dincolo de ambiția unor tipologizări & caricaturizări. Prezentarea preocupărilor tânărului middle-class deprins cu deontologia tehno-corporatistă pare să fie aici misiunea ultimă, una care devine posibilă numai prin adoptarea unui stil nonliterar monoton, valorificat de registrele jurnalistic și administrativ. Iată de ce Ardealul moralist-idilic s-ar putea să rămână pe veci decuplat de la această poezie.

Probabil cea mai pronunțată caracteristică a universului propus de Andrei este toposul metropolitan. Acesta, invadat de porumbei (ba voiajori, ba cu rol de ringtone; reprezentați artistic de cele trei ilustrații din carte ale Andrei Berilă) și de o industrie alimentară ultra-diversificată (care se luptă, desigur, cu propriile fluctuații și inerții), pare să fie conceptul umbrelă sub care subiectul și-a drenat, destul de la vedere, subsecventul mesaj confesiv. Poemele fragmentar-jurnalistice sunt transmise ad-hoc, sub formă de buletin de știri în versuri, ba de la „autogară”, „gara filaret” sau „mănăstire”, ba din „parcul carol” sau de pe „bulevardul constantin brâncoveanu”. Dar oare ce reprezintă în această ecuație porumbeii care survolează blocurile, ițindu-se apoi pe pervazuri? Surplusul? Izbăvirea? Pericolul? Elementul surpriză? Instrumentalizați mai degrabă ca EKG atmosferic („bună dimineața/ porumbei orașul se desface ca un evantai într-un bazar turcesc”, (nick cave)), aceștia sunt principalul liant dintre Nord și Sud, Bergen și Berceni: „încă de pe atunci am descifrat antractul și toți porumbeii din bergen au emigrat către sud” (beware the silence). Demitizarea peisajului se produce și ea tot prin aceste făpturi mesagere iscoditoare care, completând ecosistemul urban, capătă uneori valențe suprarealiste: „statui care se așază pe umărul unui porumbel din parcul bergen statui care sunt capabile să deschidă și să închidă evenimentele unei istorii contrafactuale” (lavender: iași).

În nick cave@bergen ori de câte ori ajungi la saturație din cauza supraaglomerării detaliilor banale, un poetic twist neanunțat, dar conex, îți reactivează curiozitatea. 

Ca jurnalist, Zbîrnea e la zi cu majoritatea subiectelor de maximă încordare ale prezentului (probleme de suprapopulare, inechitate, poluare, bullying, mode tiktok, impactul unor sitcomuri, smart-ificarea orașelor etc.). Surprinde, așadar, ca o a doua trăsătură principală, maniera postmodernă prin care alege el să-și târască din ironii în metaironii și viceversa mediul grosolan mercantilizat. Sunt rememorate sub formă de monolog frânturi de dispută, poezia lăsându-se infestată încetul cu încetul de un limbaj specific pragmatismului corporatist. Avem time management („ar fi bine să gestionezi eficient timpul”, (undertow)) și group interview („aici am putea deschide o paranteză în care să descriem nevoile sau/ necesitățile pentru care a fost conceput focus-grupul”, (a silent striker)), dar și breaking news cvasi-irelevante („sunderland retrogradează/ din championship în league one”, (k o z m i c b l u e s)) respectiv tentative de (cyber)life-coaching („nu da niciodată seen pe whatsapp dacă/ nu ești pregătit să oferi replica”, (prezentul arată cam așa)), într-o orânduire societală ce, atunci când întâlnește reminiscențele fundamentalismului religios, ajunge să frizeze grotescul: „am văzut femei purtând jilbāb pe trotinete electrice în orele de vârf/ ele asigură hrana pentru un întreg cartier”, (o vom numi kodama). Mai mult decât atât, Zbîrnea nu-și reprimă nici tentațiile de influencer culinar. Neglijând (sau, dimpotrivă, valorificând) principiul bad publicity is still publicity, în poemul silence acesta ne „avertizează” astfel: „În niciun caz nu încerca/ iaurtul grecesc de la Salad Box”. Senzația e că ne aflăm în plină distopie consumeristă.

Astfel ajungem și la cea de-a treia caracteristică esențială a volumului: bizarul. Sigur, Andrei ne oferă variante net upgradate ale acestei categorii estetice. Pentru că fiece expozițiune e succedată de analiză, în detrimentul apropierii afective, avem de-a face, pe de-o parte, cu un bizar al probabilităților & statisticii, ca modalitate de percepere și interpretare ale realității: „după ce vezi bird box și black mirror timpul petrecut în magazine de familia ta scade (în medie) de la douăzeci și trei de minute la șase minute și trei secunde”, (undertow); „suntem orașul european cu cele mai multe/ malluri pe cap de locuitor”, (sombrero); „oraș cu un raport specific/ două trotinete la fiecare o sută de locuitori” (portchei). Această abordare este „umanizată”, pe de altă parte, de un bizar oniric-fantasmagoric: „te voi/ striga Ænima și rodiile îți vor acoperi corpul cald”, (Ænima); „oare există în calendar o zi dedicată AK-47 o zi ca oricare alta în care avtomat kalashnikova devine cel mai prețios cadou preț de 24 de ore” (AK 2027 – melisma). Din relația poetului-jurnalist cu „gazda monolită” rezultă imaginea orașului ca stigmat identitar.

Nu în ultimul rând, remarcăm impersonalitatea comunicării. Dar, între clișeele memate și dilemele personale sau colective delegate unei generice persoane a doua (cam cum se deleagă, în consonanță cu versurile din katatonia trei (the longest year), diferite slujbe inteligenței artificiale), se întrezărește o nevoie acută de confesivitate. Crearea mitologiei proprii se face, de fapt, prin (re)branduire. Abia înțelegând acest fenomen discursul nonliterar al lui Andrei Zbîrnea capătă autenticitate poetică.

În acest context alienant, rememorarea copilăriei anilor ’90 se dovedește a fi singura supapă de ieșire din cercul vicios al noilor industrii, în care poetul pare prins cvasi-definitiv: „memoria cache e zona în care te odihnești cel mai bine”, (sunt zile în care te temi să deschizi ochii). După un fel de întoarcere la inocență pentru care pledează ultimul ciclu al cărții (un recul biografic înapoi în Urzicenii juneții), poetul pune punct examinărilor amănunțite printr-o frumoasă metaforă a mistificării amintirilor: „abia/ în 1998 am înțeles că banda agățată de/ motorașul casetofonului retează o milisecundă/ pe care niciun scotch din lume nu o/ poate aduce înapoi” (santa claus is coming to town).

În nick cave@bergen ori de câte ori ajungi la saturație din cauza supraaglomerării detaliilor banale, un poetic twist neanunțat, dar conex, îți reactivează curiozitatea. Ajutându-se de un umor de social media și de seriale animate („există o țară pentru șosetele care se pierd în mașina de spălat”, (un vârcolac de treabă)), Andrei aruncă la fileul poeticității cocoloașe de statistici și probabilități, fără să știe dinainte de care parte a terenului vor cădea. Aici trebuie căutat schepsisul acestor versuri, și nicidecum în metafizică, întrucât „jocul acesta e o loterie asistată de un/ calculator indecis” (crezi că am putea înlocui). Bine ați venit în poezia stocastică!

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar, redactor de carte și redactor „Familia”. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a șase volume de poezii (patru în română, două în maghiară). A tradus texte din peste șaizeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Scoția, Lituania și Polonia. Poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, suedeză, polonă, greacă și hindi.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”