/

Frumuseţe atemporală

Film inspirat de piesa omonimă scrisă de Marguerite Duras, Suzanna Andler restituie dezechilibrul între dorința feroce de a înțelege ce e fericirea și neputința eroinei de a găsi un răspuns valid pentru viața sa aparent fermecătoare.

101 vizualizări
Citiți în 5 de minute
Suzanna Andler (2020): regia Benoît Jacquot

Suzanna are 40 de ani. Însoțită de amantul ei, vizitează o vilă de pe Riviera franceză, unde ar vrea să își petreacă vacanța de vară alături de familie. Dialogurile ample motivează firea reflexivă a personajelor. Frica de părăsire forează tot mai adânc în conștiința eroinei. Lumina cețoasă de iarnă, nuanțele de gri-turcoaz ale mării parcă fac și mai neverosimilă silueta silfidică a Suzannei. Numai că povestea acestei frumuseți este canalizată înspre o viață disfuncțională.

Film inspirat de piesa omonimă scrisă de Marguerite Duras, Suzanna Andler restituie dezechilibrul între dorința feroce de a înțelege ce e fericirea și neputința eroinei de a găsi un răspuns valid pentru viața sa aparent fermecătoare. Acțiunea, plasată în aureolații ani ’60, accentuează opulența traiului celor care au probleme mai grave decât oamenii de rând. Scenă marcată de frivolitate, vizitarea vilei de aproape un miliard de franci, care să fie locul viitoarei vacanțe de familie, devine pretextul pentru o retorică goală. Frumusețea chipului eroinei este umbrită de compromisurile pe care le face.

Regizor și scenarist francez, Benoît Jacquot este cunoscut pentru 3 Hearts (2014), Farewell, My Queen (2012), À tout de suite (2004). Suzanna Andler (2020) este regizat ca o piesă de teatru, cu gros-planuri, insistând pe profilul personajelor. Ca un laitmotiv sonor, muzica lui Katsuya Yokoyama (The Art of Shakuhachi), prin notele profunde produse de tradiționalul flaut japonez din lemn amplifică furtuna interioară a stărilor protagonistei. Costumele sunt realizate de Elsa Capus.

Pelicula lui Jacquot este despre putere, dar și despre plictiseală în doi, despre dezinteres și alienare. Suzanna Andler este interpretată magistral de Charlotte Gainsbourg. Destinul convențional de soție și de mamă, în opoziție cu libertinajul erotic sunt cele două dimensiuni ale filmului regizat de Benoît Jacquot: un mariaj toxic, o cursă de șoareci din care Suzanna nu poate evada decât prin infidelitate, compensând infidelitățile soțului său. O viață îmbelșugată, dar sinistră din punct de vedere erotic; o căutare, și în cazul acesta, a echilibrului psihic. O viață marcată de regrete și de defulări, de libertate procurată ocazional, în care se întrevede, totuși, falsitatea gesturilor, dar și o distanță socială de netrecut, întreținută de cutume maritale. Amantul îi mărturisește că ar vrea să o iubească, dar Suzanna se simte încolțită.

Ecranizarea piesei de teatru a Margueritei Duras pune accent pe singurătatea personajului și pe lumea redusă la o casă – extravagantă, e adevărat – locuită doar de tristețe, de deliciile infidelității și de o neostoită dorință de a poseda. Lipsește complicitatea erotică, lipsește deschiderea sinceră spre celălalt. Semnificativă este replica lui Jean Andler, soțul ultrabogat al Suzannei, rostită la telefonul care sună doar la anumite ore: „Într-o zi, înainte de a muri, trebuie să vorbim despre noi”. Pentru că moartea este singura certitudine.

Michel, interpretat de Niels Schneider, actor și regizor, deopotrivă, de origine franco-canadiană, câștigător al premiului Chopard, în 2011, la Cannes, este cunoscut mai cu seamă pentru Heartbeats (2010) și Sympathy for the Devil (2019), iar delicata, aproape eterica Monique (interpretată de Julia Roy) pare să fie surprinsă în contrast cu Suzanna. Totuși, cei trei devin exponenții unui univers în care fericirea gravitează în jurul banilor.

Suzanna Andler înfățișează, de fapt, așa cum mărturisește Marguerite Duras, o imposibilă emancipare, o fugă de ceea ce eroina este cu adevărat: „C’est une femme cachée, cachée derrière sa classe, cachée derrière sa fortune, derrière tout le convenu des sentiments et des idées reçues… Elle ne pense rien, Suzanna Andler”.

IRINA-ROXANA GEORGESCU (n. 1986) a absolvit Facultatea de Litere (specializarea română – franceză) a Universității București în 2008 şi a urmat masteratul de teorie literară şi literatură comparată (2010). A devenit doctor în filologie (2016) al aceleiași Universități, cu o teză despre influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980), sub coordonarea acad. prof. dr. Mircea Martin. În perioada 2010-2014, a condus seminare de teoria literaturii, comparatism şi idei literare, dar şi cursuri practice de tehnica lecturii la Universitatea din Bucureşti. A fost redactor de limba franceză la revista de studii literare şi culturale Euresis – Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles(2009-2013). Începând din octombrie 2018, este asistent asociat la Literele bucureştene.Face parte din proiectul de educație media a Centrului pentru Jurnalism Independent. Publică poezie şi studii literare în diverse reviste de cultură din ţară şi din străinătate. Volumul de debut în limba română – Noţiuni elementare (Cartea Românească, 2018) – a fost nominalizat la Gala Tinerilor Scriitori (ediţia 2019) şi la Gala Premiilor Observator cultural (ediţia 2019). A debutat în limba franceză cu volumul de poezii Intervalle ouvert, apărut la editura L’Harmattan (Paris, 2017), în curs de apariţie în limba spaniolă.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”

Cornelius Drăgan

Născut în 1981, la Vaslui, poet și fotograf. A urmat Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”, secția filologie.

Oedipe din nou la Paris

„Oedipe” (1931), tragedie lirică în patru acte de George Enescu (1881-1955), libretul de Edmond Fleg (1874-1963)

Apocalipsa roz

Cum ar fi ca fiecare zi să semene cu cea de dinaintea ei și cu cele

Dan-Alexandru Potra

Născut în 1984, la Cluj-Napoca, fotograf și inginer. Și-a descoperit pasiunea în domeniul fotografiei în urmă