/

Ştaiful nobiliar şi injoncţiunea

Este evident faptul că istoricul Ovidiu Pecican are a-i oferi risipitorului-scriitor Ovidiu Pecican vițelul cel gras. Și asta pentru că gustul literar al celui din urmă deschide mult, ba chiar într-o viziune expresionistă, unghiul de abordare schițat de cel dintâi.

220 vizualizări
Citiți în 17 de minute
Ovidiu Pecican, Românii și Europa mediană: contribuții la tipologia culturală a Europei, Polirom, București, 2021

Prodigios, un socratic torențial, politropic, având brodată arta amiciției în țesătura de ardelean bonom și hâtru, personaj debordant, infatigabil, deopotrivă universitar de vocație, scriitor cu aplomb și istoric prin formație, mahăr peste trei redacții de foi culturalicești, iată un portret din doar câteva tușe al celui care întrupează în Cetatea Clujului un spirit neo-renascentist. I se spune Ovidiu Pecican.

Noua lui carte, dacă n-o fi apărut una și mai nouă din momentul redactării acestei cronici și cel al publicării ei (!), are drept pastă reflexivă chestiuni de identitate culturală, dar și de aculturație și miez mentalitar, într-o perspectivă geopolitică europeană, pivotul fiind cel al românității. A fi român, mai cu seamă în sfera temporală a modernității, a te fi manifestat ca atare, în coincidență, dar mai ales printr-o diferențiere de vecinătate, iată ținta de atins. O treabă deloc facilă. Mai degrabă migăloasă, reclamând multă precauție (din cauza, mai ales, a numeroaselor pericole zămislite din farmecul insidioaselor isme), cercetarea de față pornește sub tutela unui spirit ce dă obol unui dat prealabil, demn să susțină mai apoi discursul prob – obligația de a-ți defini conceptele. Genul proxim este precis conturat: „oamenii sunt produsele geneticii, educației și circumstanțelor. Ei se definesc la intersecția dintre impulsurile naturale, principiile și codurile comportamentale deprinse conform standardelor și reacționând specific la contextul istoric imediat” (p. 56). Mai apoi este lansată întreprinderea în urma căreia să poată fi identificat profilul de personalitate, precum și proiecția istorică a individului ce-a locuit în Europa mediană, așa numitul homo medioeuropaeus (HM). Psihologia acestuia, o anume isterie colectivă, starea de provizorat în ordinea existenței, complicatele raporturi umane dintre oameni aparținând unor popoare diferite, fiecare cu un anume accent în privința revendicărilor teritoriale sau în ceea ce constituie matricea culturală (tradiții, dar și un randament al creativității sublimat în opere și valori), sunt elementele unei civilizații cu o amprentă distinctă, analizată prin invocarea unor nume prestigioase, calificate în discuția lansată: Constantin Stere, Virgil Nemoianu, István Bibó, Eric Hobsbawm, Walter Kolarz, I. D. Sîrbu sau Robert Musil. HM se cristalizează oarecum șovăitor, angajând adesea atitudini și comportamente într-un ecart etic baroc, sub presiunea constantă a Timpului și mai ales a complicațiilor ce țineau de ambiții și strategii existențiale cu totul autonome în raport cu dorințele și așteptările ce-l îmboldeau spre acțiune. Un personaj ce nu s-a nutrit prea des din noroc, ce nu a avut răgazuri desfătătoare, ci mai totdeauna a dormit cu urechile ciulite și-a privit spre celălalt cu ochii mijiți. Și asta nu dintr-o ostilitate imanentă, ci exclusiv din speranța de-a apuca și ziua de mâine.

Este evident faptul că istoricul Ovidiu Pecican are a-i oferi risipitorului-scriitor Ovidiu Pecican vițelul cel gras. Și asta pentru că gustul literar al celui din urmă deschide mult, ba chiar într-o viziune expresionistă, unghiul de abordare schițat de cel dintâi. Cititorul trebuie să-și recalibreze așteptările și să admită un orizont al receptării mult relaxat, dar nu diluat sau inconsistent. Analiza nu cade în frivolitate, nu se îneacă sub avalanșa (aproape incontinentă) a citărilor, dar nici nu are pretențiile unei așezări între copertele unui tratat scorțos, demn să fie acoperit de colbul deopotrivă al adulației și uitării, pe rafturile bibliotecilor cu fond referențial, inoportunat, din când în când, de vânători de doctorate și disertații imberbi și exoftalmici. Homo medioeuropaeus este identificat, totuși, fără însă a i se trage la xerox chipul, ci mai degrabă alcătuindu-i-se portretul-robot, atât de trebuincios în activitățile palpitante ale celor dedicați cazuisticii judiciare. Pentru a izbuti, Ovidiu Pecican apelează la cei ce par să-l fi „văzut” înainte, trăitori și ei în Europa mediană, expuși și ei frustrărilor, incidentelor de parcurs și chiar notelor de plată ale istoriei. Cel mai des invocat, dintre cei deja menționați, este István Bibó, poate și pentru că traumele nu lasă inconștientul colectiv al popoarelor să intre în stază.

O mențiune merită făcută, iarăși, pentru a nu-i cere autorului ceea ce nici n-a avut în intenție să dea. Din punct de vedere conceptual, există diferențe semnificative între ceea ce a fost Mitteleuropa (cea care, potrivit lui Konrád György, se definește drept „o lume în care visele și cultura se împletesc într-o urzeală alegorică profetică” (p. 59); o cultură a „ironiei apocaliptice”, cu reprezentanți străluciți, de la Kafka la Musil sau de la Arthur Koestler la Elias Canetti), gravitând în jurul unei Viene ce a dat substanță modernității și nimb fenomenului de emancipare a evreilor, pe de o parte, și Europa mediană, pe de alta. Ovidiu Pecican operează o discretă, dar evidentă, translație spre Est. Nu o face dezinteresat, firește, dar nici abuziv. Are nevoie de operațiunea de relocare pentru a putea „prinde” între firele reticulare tocmai românismul. Căci asta e problema și tot aici se aude oful. În plus, pentru o mai comodă abordare, propune un al treilea topos, prin apelul la Robert Kaplan, geopolitolog american, preocupat în a decupa din Europa teritoriul dintre Marea Baltică și Marea Neagră. Spațiul este denumit Marele Intermarium, cuprinzând popoarele baltice, Polonia, sudul României, Bulgaria și chiar estul Caucazului. Precum se vede, translația este cât se poate de temerară, chiar dacă Dunărea ar fi un reper acreditat de toate cele trei arii de identitate, de afirmare culturală specifică și de asumare colectivă a evenimentelor unei istorii cel mai adesea cu impact nediscriminatoriu. Iar ca element al diferențierii între varietăți de HM ne este propus un criteriu cu totul neașteptat – umorul. Nu disciplina, nu fiabilitatea faptelor, nu onoarea sau apetitul față de norma morală, nu toleranța sau derapajele antisemite. Se face astfel racordul între nume de primă rezonanță, se caută și se găsesc locurile comune între marginile acestei Europe mediane – pe de o parte I. L. Caragiale sau Ion Creangă, iar pe de alta Jaroslav Hasěk (extraordinarul soldat Švejk și peripețiile lui în primul război mondial), dar și Bohumil Hrabal, precum și între Păcală al nostru, Matias Gâscanul al ungurilor, Till Eulenspiegel al nemților și Bertoldo/ Bertoldino al italienilor.

În a doua parte a cărții, sunt abordate afinitățile, dar mai ales diferențele tipologice dintre moldoveni, munteni și ardeleni. Fiecare se legitimează prin nume de primă rezonanță din literatură, nu din istorie, politică sau arte, coagulând împreună un portret reprezentativ compus din lirismul lui Eminescu, umorul lui Caragiale, ethosul seriozității detectat în proza lui Slavici (întărit mai apoi de Rebreanu), pentru ca al patrulea pilon al românismului genuin să fie identificat în personalitatea lui Creangă, prin adaosul necesar de teluric, vital și arhetipal. Pentru a-și edifica teoria, Ovidiu Pecican convoacă nume de scriitori sau eseiști (clasici sau actuali), iarăși, lăsând la o parte aproape total lamura istoricilor autohtoni: Octavian Goga, Vasile Băncilă, Mircea Zaciu, Mihai Sin, Alexandru Mușina sau Angelo Mitchievici. Dintre toți, pentru a diferenția între caracteristicile deja invocate poate că Vasile Băncilă este cel mai sintetic și profund: „Sufletul Ardealului are un caracter cel puțin în parte epic, spre deosebire de lirismul și intelectualismul dominant de dincoace de Carpați /…/ Ardealul, mai puțin liric și mai puțin intelectualist, a izbutit să dea câteva creații epice care semnifică foarte mult” (p. 112). Eseistul brăilean pune epicul ardelenesc în relație directă cu un anume organicism echilibrat, iar Constantin Noica, abundent citat, aruncă discuția în hagiografie, Ardealul fiind văzut drept resortul ce împinge românismul către Istorie.

Mai apoi, este analizat binomul centralitate-periferie, Bucureștiul constituind magnetul ce-a adunat în vasta câmpie de lângă Codrii Vlăsiei puhoi de lume, indivizi de tot soiul, aventurieri în primul rând. Astfel ia naștere mahalaua, poate toposul definitoriu, constructul urban ce ne afiliază unei Europe mediane ce s-a coagulat între veacurile al XVI-lea și al XIX-lea. O lume pestriță, debordând de pitoresc și sordid, mahalaua, periferia cu straturile ei de reprezentare morală și comportamentală (mahalagismul, mitocănimea, miștocăreala) constituie partea cea mai tare a cărții, Ovidiu Pecican reușind să-și seducă adesea cititorii prin erudiție, printr-un lexic aproape turmentat prin cuvinte somate să iasă din culcușul lor conform. Autori mai puțin frecventați, redescoperiți de autor, cel mai bun exemplu fiind George Em. Marica, vin și pun culori stridente pe tenul lumpenului, propunând un accent autentic românesc în marea „operă” de masificare „cântată” de mai toată lumea bună trezită la spiritul modernității.

La final, este adus la rampă Mitică. Ovidiu Pecican îl descrie (inspirat, cu aplomb de scriitor, nu cu ochiul obosit și temător al istoricului) în mai multe rânduri, elaborându-i portretul compozit. Iată o probă: „este un oral prin excelență, manifestă o bună dispoziție sau o distanțare sarcastică și ironică față de împrejurările momentane, pe care le exploatează maximal în vederea obținerii unor efecte vorbite, este omul momentului, un instantaneist /…/. El produce bulbuci de săpun, efecte de aer, fandări fără floretă, țintind la fix fără săgeți propriu-zice. Vorbăria lui promptă, mereu prezentă, ubicuă și neobosită îl desemnează ca pe un umorist de serviciu, o conștiință critică a mediului în care trăiește și al umanității mahalalei prin care se zbenguie, încântat și neobosit, un moralist fără ambiții cărturărești ori scriitoricești, mai degrabă stâlp de cafenea” (p. 319-320). De aici și până la așezarea moftului într-o categorie filosofică românească nu mai e nici măcar un pas, iar discuția despre „complexul Fiesco” recoltat din eseistica lui Ion Vartic, deschide spre tema inadecvării geniului la corsetul minoratului cultural (inclusiv spre motivul etic al trădării eventuale).

Încheierea propusă de Ovidiu Pecican, de numai două pagini, abundă în semne de întrebare. Asta ar putea surprinde, o dată în plus, după ce opul masiv oferă șanse copioase pentru alte reprize surprinzătoare. În fapt, autorul preferă să fie în acord cu abordarea tipologică inițiată și mai apoi condusă pe cărări și strecurată prin porți vămuite de feeling-ul literar dublat de o vervă sfruntată a speculației. Istoricul, aproape timorat, abia de apucă să se facă auzit – sporadic, parcimonios, pândit de gândul umilitor al inutilității. Ca homo medioeuropaeus, Ovidiu Pecican exersează gestica unui amfitrion cu ștaif nobiliar. Poate că e singura injoncțiune de care nu i-a fost dat să se poată feri.

Florin Ardelean (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei „Familia” (1990-2001), colaborator al revistelor „Familia” („Cronica ideilor”), „România literară” și „Arca”. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): „Schițe erotice” – 2007; „Povestiri de duminica” – 2010; „Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire” – 2017; „Istoria presei culturale din Oradea. Studii” (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: „Dogmă și opinie” – 2007; „Jurnalism și tranziție” – 2007; „Insectar” I și II – 2008.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”

Un eșec stânjenitor

După ce postumitatea lui Iosif Vulcan a fost îmbogățită cu volume de exegeză privindu-i opera literară,