Cabotin resentimentar, atlet de cafenea, nostalgic al polemicii apocaliptice, înspăimântat de câmpie ca de infern, Houellebecq își topește depresia într-un sentiment oceanic. Care nu se înstrăinează de cultura psihanalizei, prea curând expediată din imaginarul contemporan de neuroștiințe. De pe malul irlandez al lumii, el strigă fără tragere de inimă că literatura nu servește la nimic. În Intervenții 2, Houellebecq seamănă cu un orfan bogat, nesigur dacă să lanseze bombardamente peste o țară în derivă sau să-i facă declarații de dragoste sub acoperire. Când ai impresia că scuipă semințe pe Franța de pe țărmul irlandez, scriitorul face piruete tocmai ca să atragă atenția patriei bolnave. Carevasăzică, vrea să scape de pacientul-țară, dar nu-și poate imagina viața fără el. Nici literatura. Năbădăioasă, relația nu poate depăși terapia intensivă. Altminteri, el nu-i în stare să-și scrie romanele.
Sigur că ficțiunile îi vor asigura un joc de coate în canon, chiar dacă, din spatele scenei, francezul are ambiția ignorării tradiției. Își notează astfel nedumeriri răpuse de numeroși alți scriitori. De pildă, revelația lui că romanul nu poate cuprinde totul fără interogații existențiale, care să tapeze cumva realismul cinic al prozei din ultimele secole. Ideal ar fi să scriem toți o carte unică în pragul morții, mai puțin integrarea poeziei – o atracție convulsivă pentru Houellebecq. Articolele au coerența celui care, nefiind critic literar, are libertatea să scandalizeze prin verdicte: de pildă, notează că Jacques Prévert scrie o poezie mediocră, iar ce are de spus „e de-o stupiditate fără margini, ți se face și greață uneori”, iar feministele sunt niște „proaste simpatice” (pornite din „trăncăneala” lui Simone de Beauvoir)…
Scriind pentru cititori și fără să dea doi bani pe critici, Houellebecq se exprimă cum îl calcă ironia.
De bună seamă că supralicitează scandalizarea. Exhibiționismul critic jucat de Houellebecq este o metodă de lucru. Dacă n-ar scrie astfel, își pierde entuziasmul. Mai grav e când solicită nervii profesioniștilor literari, pe care, nu mă îndoiesc, îi țintește ca un lunetist stilistic. Stă la pândă, provoacă, așteaptă să-i iasă calculul. Rebel-senior, Houellebecq vrea să asigure cititorul că n-are limite: Prévert nu doar că scrie cum aminteam, dar viziunea ar fi superficială și plată, nulitatea apare în toată splendoarea, omul, ce mai!, e un „imbecil” pentru Houellebecq. Dacă ar mai fi trăit, cum soluția duelului nu mai e la-ndemână, probabil bietul Prévert aștepta soluția lui Hemingway; din care, fără îndoială, ar fi ieșit cu onoarea recâștigată. Monomania lui Houellebecq are de-a face cu cei dispăruți. Mai precis, vrea să-i îngroape din nou pe cei ajunși în colecția Pléiade. Limpede este că prozatorul știe că textele sunt și nu prea serioase. Că niciun critic sau istoric literar nu-l ia în serios. De aceea exagerează pe tăișul onestității critice.
Distanța de la bășcălie la admirație se mută pe neașteptate. Scriind pentru cititori și fără să dea doi bani pe critici, Houellebecq se exprimă cum îl calcă ironia. Chiar vorbind despre arhitectura contemporană, acceptă că ea poate fi funcțională, nu estetică, deși formulări de tipul „frumosul este ceea ce e util” aveam de pe vremea anticilor. Pe francez nu-l interesează tradiția, ci calificarea artei în ceea ce s-ar potrivi inventivității lui burlești. Nu-i de mirare că semnează adeziunea pentru o arhitectură „transparentă”, care să înlesnească funcționalitatea și circulația (prin raporturi și fluidități refăcute). Care dau cu plus la clarificarea unei etici a responsabilității.
Dacă-l luăm în serios, Houellebecq ar trăi ori la azil, ori în afara societății. La cea mai neînsemnată abatere, prozatorul atacă nuclear eroarea. Fără să stea prea mult pe gânduri. Firește că poate greși. Dar nu recunoaște. Preferă să ridice din umeri; apoi, senin, chiar amuzat, trece la următoarea victimă. Clovnul critic în care se travestește Houellebecq spune și adevărul.
Când admiră, e de două ori savuros. Găsește în perfecțiunea formală a filmului semnat de Jean-Claude Guiguet (Le Mirage) frumusețea „pură”, „impecabila geometrie a cadrajelor”, „perfecțiunea profundă”, „tactul infinit”… Și nu se oprește aici: filmul ar fi „șlefuit ca fațetele unui diamant” (?!). Exaltat se simte și când vine vorba despre Neil Young, însoțitor al prozatorului în suferință și întru îndoială.
Să nu ne lăsăm înșelați de tonalitățile tendențioase ale prozatorului. El nu se ferește să afirme răspicat că numai literatura rămâne, până azi, singura artă profund conceptuală. Pentru că nimic nu poate fi relativizat fără cuvânt sau concept. De aici vigoarea, zice el, activității literare. Alimentată de umor și deriziune, literatura poate absorbi cantități nelimitate din cele două. Teoria lui legată de opoziția la logica hipermarketului nu se deosebește radical de dezbaterile din zorii modernității culturii, când întoarcerea, trecutul, repaosul lecturii intrau în contradicție cu accelerările modernității civilizației. Houellebecq crede că cititorii nu pot fi simpli consumatori, adică „fantome”, ci trebuie să devină „subiecți”. De aceea ironizează lipsa de noimă a politicii corecte și realitatea, tot mai apăsătoare, că occidentalii nu mai reușesc să fie cititori. Pentru că nu sunt capabili să fie (doar prin ei înșiși) ființe-umane-cu-cartea-în-mână. Crește de-aici altă nostalgie: a cere celuilalt să fie ceea ce tu nu mai ești.
Luând apărarea poeziei, prozatorul apără poetul dinăuntru, despre care nu se sfiește să noteze că evidențiază un gol monstruos, poezia fiind singura cale ce exprimă golul „în stare pură”.
Nici în publicistică și memorialistică, nici în jurnal și interviuri, Houellebecq nu renunță la credința în dezagregare. În faptul că universul se bazează pe suferință și rău. Dar ele trebuie prinse în roman în așa fel încât cititorul să simtă libertatea lirică, chiar dacă prezentul impune seducția erotică și banii drept instrumente ale fericirii. Deloc străin de orice respiră filosofie și științe, extrem de informat, în ciuda homofobiei lui structurale, inclusiv geografice, Houellebecq este un cititor subtil și, aș zice, un maniac al conceptelor, pe care le desface și analizează adeseori convulsiv. Adversar al atomiștilor adunați în jurul formaliștilor „Minuit”, scriitorul se lasă terorizat de ideea morții. Tânjește după har, sigur fiind că, dacă nu există dezacord, propunem o lume despre care să putem vorbi și o numim – „realitatea”.
„Coborâm neîncetat și la capăt e albul”, spune un vers de-al poetului Houellebecq. Semnul unei contradictorii depășiri a transparenței și întunericului, în egală măsură. Cel puțin așa percep elanul lui poetic, de bună seamă expresionist. Nici nu se putea altfel. Pentru că certitudinea lui – că suntem deja morți – întreține, de fapt, un ideal nedeslușit.
Sub carnea lui hipertextuală, Houellebecq e un neoromantic ascuns în propriile descompuneri.
Astăzi, scriitorul nu crede că Occidentul își dorește să trăiască cu adevărat. Pentru că indivizii au capacități reduse de angajament emoțional și nu-și pot reface viețile. Sinceritatea brută apare în Scrisoare către Lakis Proguidis – în fond, răspunsuri ce validează credințe exemplare; cum sunt acelea în personaj (care nu poate exista fără o profunzime psihologică) și în încrederea (schopenhaueriană) că „stil” înseamnă să ai ceva de spus. La care se adaugă alegerea dintre cele două curente ale romanului: pe de-o parte, influența literară, gratuitatea, eleganța și jocurile formale, pe de altă parte, știința cu seriozitatea, cunoașterea și realitatea. Între opțiuni, Houellebecq ia apărarea poeziei. Și are dreptate când spune că, de îndată ce încearcă să vorbească despre lume, poezia e repede acuzată de metafizică și misticism. Pentru că, „între reducționismul mecanicist și neroziile New Age nu mai există nimic. Nimic. Un neant intelectual înspăimântător, un pustiu desăvârșit”.
Luând apărarea poeziei, prozatorul apără poetul dinăuntru, despre care nu se sfiește să noteze că evidențiază un gol monstruos, poezia fiind singura cale ce exprimă golul „în stare pură”. La fel cum filosofia Occidentală nu ar fi, după el, decât un dispozitiv „de dresaj” care ne convinge cu idei false.
Loial ideilor lui, fără răsuciri de pe o zi pe alta, nici de pe un deceniu pe altul, Houellebecq este irezistibil când polemizează elegant.
„Încerc să mă apropii de realitate. Nu e cel mai ușor lucru din lume”, mărturisește într-un interviu. Așa e Houellebecq cel de astăzi: dezinteresat de propria persoană cât să se suporte, mitoman de ocazie, gata să-și accepte clonele dintr-un viitor aproximativ, temător de moarte și îndrăgostit de trup și de vederea la mare, înrobit de ceața ridicată deasupra ideologiilor care-l exasperează. Altminteri, zice el, „marxiști, existențialiști, anarhiști și stângiști de toate spețele au prosperat și au infectat lumea cunoscută exact ca și cum Dostoievski n-ar fi scris un rând. Au adus ei vreo idee, vreo gândire nouă față de predecesorii lor din roman? Nici cea mai mică. Secol zero barat, care n-a inventat nimic”. Se pot cita numeroase pasaje, excelent traduse de Alexandru Matei.
Houellebecq aruncă microfonul publicistic. Stand up-ul lui critic trebuie analizat cu seriozitate, oricât vrea să pară de neserios. Căci onestitatea clovnului este similară adeseori cu cea a filosofului. Poate exagerez, poate nu, însă cred că, între cei doi, Houellebecq nici n-are rost să poarte măști. Cu oricare pe chip, el este același.
