La finalul filmului Cemetery (Franța & UK, 2019), Carlos Casas reușește să cristalizeze într-un mod plastic un posibil spațiu dintre lumi, un ultim popas cât se poate de organic al călătoriei prin materialitate. Direcția regizorală este cât se poate de clară în misiunea ei mistică, iar concluzia este, în primul rând, una pe care spectatorul o poate intui odată cu apariția braconierilor în peisaj, anume imposibilitatea găsirii increatului printr-o „vânătoare” de natură logică.
Impresia mea este că, într-o oarecare măsură, acesta este și dezideratul lui Ioan T. Morar în Cînd plouă mă numesc altfel. Înarmat cu un instrumentar simbolic bine chitit (deși simplist), poetul ne prezintă o lirică bântuită de orfismul blagian, cu excrescențe biblice, lirică al cărei scop primar este redarea alterității în procesul (re)găsirii unor conexiuni cu cosmicul; elocvente pot fi următoarele versuri: „Închidem templele/ pleacă zeii/ de acum/ lupta se dă/ între întunericul lor/ și întunericul nostru” (Noapte).
Poetul își prezintă planul discursiv de la bun început (cel puțin o parte consistentă a acestuia), primul poem al cărții (Eu am trăit doar jumătate de viață) ne introduce într-un imaginar poetic bine structurat, cu siguranță intențional. Asemeni lui Ioan T. Morar, intuim că printre principalele dimensiuni ale volumului de față se numără și ereditarul de natură creștină/mistică („Zilele și nopțile însă mi-au fost întregi/ lacrimile întregi s-au rostogolit peste masă/ în vinul celor ce vor veni după noi”), problema alterității în contextul materialității desacralizate („M-am simțit bine în toate statisticile/ deși am iubit mult peste medie/ m-am bucurat ani mulți după normele mediocrilor”) sau dualitatea uman-divin, care, în percepția autorului, există în chip simbiotic („Eu am trăit doar jumătate de viață/ Cealaltă jumătate mi-a ținut loc cald/ Sub pămînt”).
Elementele simbolice utilizate de Ioan T. Morar au rolul de a constitui arhitectura poetică, dar și funcția unor metaforice șaibe, de a da stabilitate întregului ideatic. De pildă, hârtia, ca mediu al trecerii și catalizator al ereditarului, care, tot metaforic, se leagă de tradiție (literară și nu numai): „M-au tipărit pe hîrtie reciclată/ ca și cum ce aș fi scris/ a mai fost scris altfel/ de altcineva […]// M-au tipărit pe hîrtia/ unui poet îndepărtat/ pe care nu l-au mai găsit/ niciodată/ (mi se așază pe trup rănile lui/ plîng la aceleași cuvinte/ cerneala lui – sîngele meu” (O șopârlă despre care au scris alții).
Dualitatea flacără/cenușă pare și ea să constituie una dintre metaforele preferate de autor, căpătând felurite nuanțe, în funcție de context, dar întotdeauna stând drept dovadă a efemerității condiției umane. În Am crescut prea aproape de flacără arderea pare să fie a materialului, supus fiind căldurii esenței divinului („Am crescut în apropierea/ unei flăcări/ care ne descria:/ tu cenușa/ eu cenușa”); în Inima e afară ardoarea din Psalm VI (Arghezi) este reformatată într-un cadru pesimist: „Vom stinge flacăra mereu/ cu tot ce știm despre flacără/ de mii de ani așteptăm zeii la cină/ și plîngem în locul lor”; în Apă și flacără avem o confesiune a exaltării ca rezultat al revelației divine: „Cine ești tu?/ O cenușă/ care a fost fericită în mijlocul flăcării”; și lista ar putea continua.
În tot acest melanj simbolistic riguros construit și bine așezat în cadrul volumului, poetul nu izbutește, însă, să exceleze la nivel de metaforă, unde este cât se poate de previzibil, uneori chiar superficial. Flacără&ardere&cenușă, trib/triburi&barbar, hârtie etc. – toate acestea, pe cât de sugestive, pe atât de facile. Vorbim despre asocieri simple, care la nivel textual nu aduc nimic ieșit din comun și care, în cele din urmă, par a fi scrise de un debutant de pluton din anii ’60, nu de un scriitor experimentat precum Ioan T. Morar. Parcă știam și fără să citesc Cînd plouă mă numesc altfel faptul că hârtia arde și se transformă în scrum…
În ultimii ani am observat cum editurile din România încep, încet-încetișor, să înțeleagă faptul că volumul în sine poate deveni un obiect de artă. Dintre cărțile de poezie foarte recente îmi aduc aminte cu plăcere de prima impresie pe care mi-a făcut-o din punct de vedere vizual Sputnik în grădină (Gabi Eftimie, OMG, 2020). Ceea ce au reușit cei de la Baroque Books & Arts, cu concursul lui Octavian Mardale, este un fapt de-a dreptul lăudabil, cartea având un aspect mai mult decât plăcut, în ton cu poezia care își face loc între coperțile sale.
Cînd plouă mă numesc altfel nu este un dezastru literar, dar nici o capodoperă. Da, metafora este într-adevăr facilă, însă poetul reușește și câteva (chiar mai multe) imagini frumoase. Nu aș zice că este de evitat, dar cred că publicul-țintă este unul restrâns. Vorbim despre o carte care nu excelează valoric, care nu prea are legătură cu prezentul literar (nici măcar cel din literatura română) și care nu va ocupa, cel mai probabil nici măcar marginal, un loc în canoanele ce vor fi să vie.
