Ele pot fi tratate simultan în special prin prisma raportării psihosociale a poetelor la dubla lor identitate culturală. În ambele cazuri, se evidențiază nu doar unele conflicte lăuntrice firești, provocate de această dualitate structurală, ci și tarele societății românești, văzute în contrapartida celeilalte influențe culturale. În plus, cronotopul versurilor e stimulat de o pendulare constantă între aici și acolo, respectiv acum și atunci, dezrădăcinării ținându-i piept un întreg arsenal memorial, sub comanda himerică a timpului interior.
Autotraducere din două proiecte poetice în curs de apariție în engleză, în Statele Unite și Regatul Unit, Hotare sondează memoria juvenilă a unui spirit care, dincolo de a-și exercita îndatorarea față de originile sale, încearcă să-și găsească locul într-o societate grăbită și eminamente opacă la nevoile celor (re)veniți. Tatonarea (re)integrării se dovedește o inițiativă propice fandărilor analogice pe care poeta le execută între două limbi și două mentalități emergente a două istorii complexe și disproporționate. Aceste asocieri spectaculoase și deseori contraintuitive – „Șoseaua Kiseleff îți amintește de America,/ cartierul Coral Gables”, Cartografie de București (schiță) – trasează (a)simetrii între geografii urbane formate și transformate de regimuri politice eterogene. „[A]gonia infernală a traficului nemișcat, ca o naștere dificilă,/ Bucureștiul ca o bomboană veche lipită în interiorul unui birou”, „[d]incolo de geamul autobuzului: un viitor plin de amanet”, „în baia Universității, […] closetele urlă ca niște cripte”, iată câteva dintre imortalizările ochiului poetic lipsit de pudoare. Kitsch-ul estic generat de capitalismul sălbatic cocoțat pe ruinele comunismului devine, poate, reperul principal în revizitarea sedimentelor trecutului personal.
Deși animată pe tonalități melancolice, gena biografistă a Andreei evită zaharicalele. Această poezie apolinică, așa cum bine observă în textul prefeței Simona Preda, nu e câtuși de puțin interesată nici de compasiune, nici de histrionism. Ea urmărește, mai cu seamă, realizarea unor portrete și cartograme eficiente în procesul (re)omogenizării sinelui cu mediul. Tot în această ecuație se angrenează, ca adjuvante, eticismul și corporalitatea: „Tot ce e sfânt trebuie pus la colț,/ cel mai păcat dintre păcate nu e răul,/ ci ținerea minte a răului”, Viespii nenorocilor, respectiv „acum că acest corp prematur/ e din nou atât de dezacordat […]/ (ca o mandolină stricată/ într-un sătuc înfundat în Ardeal)”, Imn, „gura mea este perla-mamă/ și bomboana de lapte se topește pe limbă/ cu aceeași viteză cu care am visat// tot acest trecut singuratic/ sub aureola neonă a pizzeriei –// praful se adună în pântec/ de atâta zădărnicie”, Clusium. E spectaculos și, totodată, dezarmant metabolismul nostalgiei din Hotare: „La vremea aceea,/ încă îți mai permiteai luxul convingerilor neclintite” (Cartografie de București (schiță)), „uitarea,/ când ajunge la noptieră,/ are, ca iubirea,/ figura dulce a unui copil” (Sud-ul).
La nivel stilistic, placheta dobândește exotismul unui ritm și al unei topici stranii, fenomen tributar conceperii inițiale a poemelor în altă limbă decât româna. Dar, în pofida frazării nefirești, precum și în ciuda unui conținut poetic valoric destul de inegal, Hotare se citește cu ușurință, mizând pe sinuozitățile sale analitic-evocatoare.
Drumul poetei către râvnita reintegrare trece, astfel, prin tot amalgamul esteticii înstrăinării, acesta reprezentând, de fapt, hotarul principal de trecut, un final boss mereu imprevizibil. „Nu știu de ce suferința m-a înfrumusețat,/ …sau dacă a meritat?” se întreabă poeta în Aducere-aminte. Nu știm nici noi dacă pentru Andreea a meritat, dar pentru cititorii poeziei sale – negreșit.
De cealaltă parte, kısmet-ul Andradei Yunusoglu, cu o construcție mai disciplinată și o miză ontologică sporită, ne mută atenția pe reminiscențele relației eului cu spațiul familial părăsit, într-un univers în care geografia orientului apropiat bate la porțile imaginarului balcanic. Flash-urile copilăriei îndepărtate, ivite pulsatil, sunt presărate de bazaruri, baklavale, Bayram, cafea, narghilea etc., câmpul lexical turcesc irigând poezia Andradei pe de-a-ntregul. Manifestând simptome ale introvertirii („kısmet sentimentul ăsta/ de închidere” – 41. viața mea), vocea poetică din acest volum abordează cu imperiozitate o varietate mare de teme – istorice, politice și personale – majore, cum ar fi emigrarea, prigoana, moartea, războiul, copilăria sau despărțirea, altfel spus toate vulnerabilitățile împachetate și conservate sub învelișul fragil al memoriei.
În cele trei cicluri ale cărții (la care se adaugă, la final, un poem bonus), experiențele colective și cele intime se suprapun cu un grad de rafinament pe care puține proiecte literare de debut reușesc să-l atingă: eul, cu cât înaintează mai mult în defrișarea spectrelor evocate, cu atât se pulverizează mai abitir. Astfel chestionează Andrada timpul istoric, împreună cu atrocitățile și, în general, abuzurile lui. Valorificând statement-ul de fatalitate estetică din titlu, poezia din kısmet pare să stea aproape exclusiv sub semnul blestemului opresiunii. Latura sa feministă se hrănește din binomul agonie-eliberare (afectivă, memorială și chiar corporală) și, mai precis, dintr-o împovărătoare identificare cu traumele fizice și mintale ale predecesorilor (43. m-au strigat pe nume).
Scânteia poetică, însă, se naște din strădania poetei de a se detașa de agenda sa drastică: „îmi văd viața de la distanță” (24. corpul nu-mi aparține). Acest reflex artistic, cultivat în solul fertil al utilitarismului („corpul meu carcasă bună de parazitat utilitatea ei să țină alte ființe în viață”, v. motto), are ca scop distanțarea față de toate amintirile cu potențial contondent, spre, poate, o mai bună autoevaluare, pe de-o parte, respectiv pentru deschiderea unor noi orizonturi, pe de alta.
Elegiile vădit militante ale Andradei Yunusoglu, suspendate între două culturi izomorfe, se activează prin intermediul unor madlene-liant: „cartierul în care am crescut e plin/ de mici magazine turcești și aici poți să te transpui/ în locuri pe care le vizitezi doar în somn” (22. când închizi ochii îți imaginezi că sunetul); „acolo sunt serele/ în care am crescut/ vezi bazinul ăla, acolo am înotat/ locul ăsta a existat” (1. mi-ai zis că cel mai). Poetica critică a corporalității se articulează, aici, pe marginea tocofobiei și, mai rar, a misofoniei (v. 19. sunetul înfundat), scoțând în evidență impactul major al regimurilor politice asupra perceperii propriei materialități, precum și legătura dintre neglijența autorităților și memorie: „bucureștiul e orașul care se va prăbuși la primul cutremur/ și amintirile noastre vor rămâne maldăre de praf” (22. când închizi ochii îți imaginezi că sunetul).
Cel din urmă ciclu poetic e și cel mai incitant, conținând versurile pronunțat politice ale autoarei: „îmi caut vocea curajul să pot să mă ridic/ la nivelul tău societate” (39. să ai curajul să vorbești). Redescoperim cum fundamentalismul adânc înrădăcinat în mentalitatea colectivă duce la cazuri de discriminare, bullying (și alte forme de umilință, încălcând drepturile omului) și chiar moarte: „am mai mulți prieteni/ morți decât vii” (34. Taksim 77); „mi-am zis că nu așa arată iubirea/ așa arată o greșeală/ m-ai împins și tras de păr/ ai țipat după mine allahu akbar/ dar n-o să fiu niciodată/ creația ta ăsta e momentul în care/ eu sunt eroina din povestea mea” (39. să ai curajul să vorbești). Acesta e principalul motiv – „toate motivele sunt de gen masculin”, aflăm din 40. aici doare cel mai tare – pentru care Andrada apelează la strigăte feministe: să poată ține piept terorii istoriei.
Minusurile acestui debut izbutit nu sunt multe, ele rezumându-se la impresia că, uneori, Andrada pare să cunoască mai bine proporțiile ingredientelor poeziei decât ingredientele propriu-zise, fenomen ce intră în conflict cu caracterul sobru, cu mesaj clar, al discursului ales. La aceasta se adaugă metafora „luminii”/„luminilor”, folosită în exces. Poate că n-ar trebui ca toate scenariile dramatice ale poeziei ultimelor două decade să se învârtă în jurul sângelui și al luminii…
Lucidă, gravă, traumatică, Andrada Yunusoglu ne livrează în kısmet o complexă strategie de rezistență în fața fatalității. Volumul se încheie într-o notă întrucâtva senină, deoarece agonia lui anima se ancorează până la urmă într-un soi de acceptare conjugală. Acesta este felul poetei de a ne spune: to be continued.
