Carte de vizită

Literatura confesivă (sau proza scrutativă, cum o numeşte însuşi G. Liiceanu) este punerea la dispoziţia cititorului a demersului automeditativ al scriitorului pentru ca receptorul, confruntându-şi eul cu cel dezvăluit prin lectură, să se regăsească pe sine.

445 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Gabriel Liiceanu, Impudoare. Despre „eu” va fi vorba, Editura Humanitas, Bucureşti, 2021

La lansarea volumului Impudoare, în cadrul târgului online Libris, i-am mărturisit autorului că, dacă ar fi să scriu o cronică pornind de la carte, aş numi-o fie Carte de vizită, fie Recapitulare. M-am hotărât la primul dintre cele două titluri, pentru că volumul prezintă, într-o formă condensată, mici adevăruri interioare, meditaţii „scrutative”, întoarse de data aceasta către descoperirea abisului interior; scopul e acela de a-l înţelege mai bine şi, ulterior, de a-l împărtăşi celor care au disponibilitatea să-şi confrunte gândul cu al altora. Metafora titlului, intenţionat ales aşa, e subtilă şi splendidă: hainele sunt expresia prezenţei noastre exterioare, a aceleia care poate fi percepută de cei din jur, în timp ce chipul adevărat rămâne de cele mai multe ori o enigmă. Iar Impudoare e tocmai această invitaţie lansată de autor cititorului la o întoarcere a ochiului „indiscret” către interior, pentru a ne cunoaşte intimul, partea ascunsă.

Făcând o paralelă cu unul dintre scriitorii favoriţi ai autorului, acei mari prieteni eterni şi loiali din bibliotecă, aş spune că Impudoare reprezintă pentru scrisul lui Gabriel Liiceanu, în mic, ceea ce sunt Caietele lui Cioran pentru întreaga operă a acestuia. Adică micul laborator în care se nasc ideile de mai târziu, seminţele, scânteia primordială de la care pornesc marile interogaţii  ulterioare. Toate temele (cuvintele, prietenia, iubirea, eticele, crepusculul, moartea) alese de Gabriel Liiceanu pentru osatura cărţii sunt decupate din celelalte volume ale autorului, însă ele capătă aici o consistenţă aparte. De data aceasta, ele sunt legate între ele nu prin faptul că le-a gândit aceeaşi minte, ci pentru că substanţa lor e comună. Şi, din această cauză, capitolelor eu le-aş spune mai degrabă nu categorii, ci teritorii, pentru că ele laolaltă formează o hartă a conformaţiei noastre spirituale.

Unele confesiuni sparg bariera seriozităţii şi devin mici mostre de umor salvator. Pentru a-şi sublinia şi mai apăsat delimitarea faţă de constrângerile inerente neajunsului de a fi om, autorul afirmă: „De la bun început n-am fost ataşat de specia umană. La patru ani, le-am spus alor mei că, atunci când o să fiu mare, vreau să mă fac cal.” Pe de altă parte, tocmai în inocenţa unor astfel de dezvăluiri constă marea forţă a scrisului confesiv: el nu urmăreşte nici să escamoteze o realitate hâdă, nici să picteze în culori vesele un peisaj sumbru. Sensul terapeutic al confesiunii, pe care tot Cioran l-a teoretizat, este urmarea faptului că tot ceea ce e exprimat devine atenuat ca intensitate, transformându-se din factor angoasant şi sufocant în suportabil. Cu atât mai mult cu cât, în viaţa de zi cu zi, suntem deseori obligaţi – datorită regulilor elementare de politeţe şi convieţuire – să ne „înşelăm” sinele, să-l trădăm în favoarea concordiei: „Tot comportamentul meu este deviat de cultul sentimentelor frumoase, de morală, de educaţie, aşa încât, atunci când natura izbucneşte în mine cu acea fervoare care face să cadă toate cenzurile, mă simt mizerabil, mă simt ultimul om, şi nicidecum un animal eliberat şi liber.” Alteori, viaţa se învârte în jurul ideii de compensare în exterior a felului în care ne chinuie demonul dinăuntrul nostru: „După fiecare criză de mânie, sunt tentat să fiu nespus de bun, ca să şterg impresia proastă pe care, zbierând, mi-am făcut-o despre mine. O vreme vorbesc cu ceilalţi cald, nu prea tare, vocea mi se catifelează, doar-doar voi reuşi să-l uit pe monstrul care, pe neaşteptate, a răsărit mai adineauri din mine.”

Cea mai consistentă parte a volumului este cea despre cuvinte. Gabriel Liiceanu este, din punctul meu de vedere, unul dintre cei mai expresivi autori români ai ultimelor decenii. Frazele lui au un ritm perfect, au tăietura exactă şi par decupaje fidele în sensul cel mai intim al cuvântului. Rareori mi-a fost dat să văd o mai mare preocupare pentru ocrotirea acestui instrument minunat care e limba. Autorul are un fel de evlavie pentru logos, un respect absolut pentru forţa expresiei. Din această cauză, el repudiază filozofia care face din cuvânt o armă la adresa inteligibilului: îi numeşte deseori pe Hegel, Derrida şi alţii, care, în opinia sa, au adus grave deservicii ideii de filozofie prietenoasă, care nu trebuie să intimideze cititorul, ci să şi-l apropie. G. Liiceanu pledează şi aici pentru un parteneriat între scriitor şi cititor, rolul primului fiind acela de a-l exprima cât mai bine pe al doilea şi dându-i prin asta siguranţa că îi uneşte aceleaşi trăiri. Rostul oricărui scriitor este, până la urmă, să dea glas gândurilor celorlalţi, care nu au fost înzestraţi de natură cu darul expresiei. Literatura confesivă (sau proza scrutativă, cum o numeşte însuşi G. Liiceanu) este punerea la dispoziţia cititorului a demersului automeditativ al scriitorului pentru ca receptorul, confruntându-şi eul cu cel dezvăluit prin lectură, să se regăsească pe sine. Atunci când cuvântul nu îşi atinge ţinta, el naşte disperarea de a se fi irosit, de a-şi fi pierdut menirea: „Pentru cine Dumnezeu scriem, atunci? Care este rostul pe lume al celor care mizează totul pe cuvânt, care încearcă să salveze cuvintele şi apoi să salveze lumea cu ajutorul lor? Cum se poate acumula atâta splendoare în zadar şi cum ceea ce, se zice, a creat lumea – Cuvântul – poate sfârşi în suprema nevoinţă?” Pe de altă parte, există şi situaţiile în care, chiar bine calibrate, vorbele nu pot să treacă o barieră a autocenzurii. Atunci când, fie şi şoptite fiind, nu avem convingerea că ele pot avea un efect dincolo de noi, ne simţim impostori şi ridicoli, fixaţi într-o gesticulaţie căreia nu-i putem ghici consecinţele. Ruga, ca act de intimitate ultimă, este privită de autor din perspectiva umilă a celui care nu e convins că ea are vreun rol esenţial, dar şi din observarea posturii trufaş-stupide al celor care par că au pus monopol pe relaţia cu Dumnezeu: „De ce şi în cele mai grele momente îmi e ruşine să mă rog? Pesemne că sunt bolnav de teama de ridicol: dacă la capătul celălalt nu e nimeni? Dacă rugăciunea mea nu are sol fenomenal? Cum să fac să ajung, o clipă măcar, în culisele existenţei mele? De unde atunci aerul acesta edificat al celor care, ca şi mine, deambulează, bezmetici, pe scena vieţii, pe care nu ştiu cum s-au pomenit, dar care nu se sfiesc să ţină discursuri competente despre un dincolo cu care par a se bate pe burtă? Ce impostură să-ţi dai doctoratul în cele nevăzute!”

Impudoare este, probabil, cea mai importantă apariţie editorială a sfârşitului de an. Într-o lume în care prostia şi superficialitatea au devenit motor vital, această aşezare a gândului în matca lui şi exerciţiile de rafinament stilistic oferite de autor pentru a-l descrie cu cea mai mare precizie pot părea nelalocul lor. Ne-am putea întreba dacă, odată instaurată dictatura prostului-gust, a kitsch-ului ţipător, mai are vreun sens plonjarea în sinele cel mai adânc, pentru a ne descoperi restul de umanitate. Dacă, înconjuraţi de dovezi ale debilităţii şi imbecilităţii fudule, mai e util să cumpănim lucrurile şi să ne dăm răspunsuri lămuritoare. Mai are vreun rost, cum spune autorul, să ne recreăm zilnic sistemul de iluzii?

Răspunsul, cred, e foarte simplu: mai mult ca oricând.

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărtureşti, cu personalităţi ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Camera punk

Mobil și neliniștit până la scepticism, Andrei Zbîrnea și-a făcut deja o tradiție personală din a