Tot ce e firesc e miracol

Din această îngemănare a firescului-ca-miracol cu suferinţa-ca-memorie s-a născut opera ulterioară a celei care avea să devină una dintre cele mai lucide conştiinţe civice ale României postrevoluţionare.

399 vizualizări
Citiți în 13 de minute
Serenela Ghiţeanu, Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana, ed. Humanitas, 2021

Ceea ce impresionează întotdeauna în confesiunile Anei Blandiana (fie că e vorba de eseuri, cărţi de recuperare a memoriei ori interviuri) este valoarea de adevăr intrinsecă pe care par că o conţin ideile pe care le vehiculează. Chiar şi în momentele în care te desparţi de autoare într-o privinţă ori alta, rămâi cu senzaţia că opinia citită are puterea unui aforism. Lucrul acesta se datorează eleganţei cu care se construieşte argumentul şi, corelativ, simplităţii cu care e formulată concluzia. Răspunsul – pare să spună Blandiana – e întotdeauna mai simplu decât credem; e nevoie doar de un pic de efort intelectual ca să parcurgi drumul de la dubiu la afirmaţie.

Cartea cu delfini, un volum în dialog între Blandiana şi Serenela Ghiţeanu, este o trecere în revistă, pe repede înainte, a unor borne importante în cariera scriitoricească de peste şase decenii a poetei. „Poezia”, „Proza”, „Eseurile”, „Lumea noastră” sunt cele patru capitole ale cărţii, structurând fiecare un discurs care le relevă importanţa atât în istoria literară, cât şi în destinul autoarei. Bună cunoscătoare a operei Anei Blandiana, Serenela Ghiţeanu o invită, din nebunia prezentului, la o rememorare a poveştii fantastice care se confundă cu biografia scriitoarei (volumul s-a scris în vremea pandemiei, când autoarea însăşi recunoaşte că timpul a suferit dilatări aproape iresponsabile).

Găsim în carte leitmotive mai vechi din eseistica Blandianei. De exemplu, încăpăţânarea (de o insistenţă vecină cu misticismul) cu care Ana Blandiana încearcă să ne convingă nu doar că e mult mai profitabil să fii bun decât să fii rău, ci că e şi mult mai uşor. Răul are nevoie de construcţii savante, de încrengături care necesită deliberare, programare şi scenografie, pe când binele e simplu, e la îndemână, e materia primă pentru oricare tip de supravieţuire: „[…] refuzul oamenilor de a înţelege şi admite că a fi bun este nu numai mai simplu, ci şi mai inteligent şi chiar mai util decât a fi rău. Răutatea mi s-a părut întotdeauna o formă violentă de prostie” (p. 69).

În ceea ce priveşte poezia, pe lângă disecările lirice la care o invită Serenela Ghiţeanu, există în acest volum câteva consideraţii deloc neglijabile despre generaţia 60, din care Blandiana a făcut parte. Poeţii şaizecişti au fost contestaţi în anii din urmă (de către critica mai tânără) ca având strict merite generaţioniste (în context politic), însemnând prin asta că s-au rezumat la un program estetic de o anumită factură, fără ca poezia lor din acea perioadă să mai poată fi citită azi cu aceeaşi emoţie. Li s-a reproşat faptul că ar fi creat un fel de coeziune lirică, poeme care seamănă izbitor unul cu celălalt, funcţionând perfect în interiorul istoriei care le-a făcut posibile, dar incapabile să treacă graniţa dintre epoci. Blandiana admite această asemănare între poeţii şaizecişti, dar în sens negativ; ei seamănă nu prin ceea ce exprimă, ci prin ceea ce au ascuns în mod intenţionat: „Atunci, în anii ‘60, poeţii debutanţi în colecţia Luceafărul, înfiinţată chiar în acest scop, ne simţeam solidari şi semănam unii cu alţii nu prin ceea ce scriam, ci prin ceea ce refuzam să scriem. Ambiţia noastră comună, mărturisită cu mândrie, era să refacem legătura cu marea poezie interbelică, decupând şi eliminând din istoria literaturii române, ca pe o paranteză toxică, proletcultismul.” (p.92)

Întrebată în legătură cu definiţia pe care a dat-o fantasticului („Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfăţişare mai plină de semnificaţii a acestuia”), Blandiana aduce o lămurire suplimentară, dezvăluind o nouă perspectivă asupra acestuia. Din punctul de vedere al creaţiei artistice, fantasticul se adaugă realului, nu-l înlocuieşte şi nici nu vine dinafara lui, întrucât imaginaţia omenească e totuşi finită în bogăţia ei uimitoare. Ideea e aceea a unui univers paralel, dar foarte apropiat, format din nişte structuri familiare care, dispuse altfel, recreează lumea: „Fantasticul nu poate fi în afara realului, pentru simplul motiv că mintea omenească nu este în stare să imagineze ceva ce nu există. Sirenele sunt făcute din femei şi peşti, sfinxul dintr-un corp de pasăre, un cap de femeie şi gheare de fiară, balaurul din 12 şerpi. Putem combina fragmente din natură în alt fel decât a făcut-o Dumnezeu, dar nu putem inventa materia primă a vieţii.” (p. 136)

Notaţiile politice, nu puţine, sunt făcute din mai multe ipostaze pe care Blandiana le-a întruchipat de-a lungul timpului şi care coexistă într-un mod deseori conflictual: ipostaza cetăţeanului care a cunoscut regimul comunist; apoi, ipostaza intelectualului public care şi-a sacrificat temporar destinul scriitoricesc pentru a-l putea influenţa pe acela al unui stat postcomunist confuz şi refractar la schimbare; şi, în fine, ipostaza scriitorului premiat în străinătate, care observă cu îngrijorare transfomările politico-sociale din ţări cu o mai veche tradiţie democratică decât România. Unele opinii au o tăietură exactă, căzând ca un verdict brutal, dar cu atât mai judicios. Referindu-se la Viktor Orban, de exemplu, Blandiana spune: „Odată cu apariţia şi înflorirea iliberalismului,  tot ce-am crezut eu despre înţelepciunea care se naşte din durere devine ridicol. Nu numai că liderul creştin-democrat […] este alături de autocratul rus, dar el însuşi teoretizează îngrădirea libertăţii, oferind în locul ei nostalgia unui naţionalism de secol XIX. Nu pot deci decât să admit că speranţa în resetarea ideologică a Occidentului prin sângele proaspăt al experienţei estice a fost o iluzie.” (p. 206)

Cele mai frumoase părţi ale mărturisilor din prezentul volum sunt tuşele personale, pasajele în care Blandiana nu se sfieşte să-şi afirme „normalitatea”, prea deseori obnubilată de imaginea scriitorului de succes. Autoarea refuză ideea, pe care o adoptă de regulă veleitarii, că un scriitor e obligat să-şi construiască un chip distinct de cel al omului din spatele foii de hârtie. E aici o întreagă concepţie nu doar despre ipocrizie şi artificial, ci şi despre rostul scriitorului în lume: „N-am avut niciodată tendinţa să-mi învălui viaţa în vreun fel de mister poetic, aproape dimpotrivă, mi s-a părut mereu că e de prost-gust ca un poet să se poarte şi să arate ca un poet şi am făcut tot ce depindea de mine să par un om normal, obişnuit. Şi cred că, în mare măsură, am şi fost. Predestinarea a ţinut doar de paginile scrise.” (p. 216)

După cutremurul din 1977, în urma căruia au rămas fără locuinţă, Ana Blandiana şi Romulus Rusan închiriază o căsuţă la ţară şi se mută acolo. Locul e prilej de meditaţie şi de descoperire a misterelor naturii, care – pe copiii născuţi la oraş care erau – îi fascinează. Aici se naşte convingerea autoarei că tot ceea ce e firesc e miracol: de la sămânţa minusculă plantată în pământ, care se va transforma în tulpină, funze, flori, fructe. Şi tot de aici se formează, în ani lungi de izolare şi restricţii, nevoia viitoare de a păstra nealterată memoria durerii. Din această îngemănare a firescului-ca-miracol cu suferinţa-ca-memorie s-a născut opera ulterioară a celei care avea să devină una dintre cele mai lucide conştiinţe civice ale României postrevoluţionare.     

Cartea cu delfini (titlul are o minunată explicaţie ludică, pe care vă las s-o descoperiţi singuri) păcătuieşte prin câteva chestiuni minore: fiind scrisă în maniera întrebare-răspuns, trecerea de la un pasaj la altul pare uneori sincopată. Ar mai fi fost nevoie, probabil, de unele nuanţări, de unele reveniri. Mi-aş fi dorit, de exemplu, un dialog mai polemic, o interogaţie mai apăsată, un duel mai animat. Având însă în vedere timpul în care a fost scrisă, minusurile nu sunt într-atât de deranjante. Cartea are toate ingredientele unei lecturi tonice şi revigorante.

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărtureşti, cu personalităţi ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Camera punk

Mobil și neliniștit până la scepticism, Andrei Zbîrnea și-a făcut deja o tradiție personală din a