Un sentimental febril

Un lucru e clar; dincolo de orice insurgențe de temperament sau excese vizionare, poemele lui George Vasilievici sunt dovada unei psihologii artistice complexe, pentru care textul fusese mereu o formă de supralicitare a limbajului și a imaginației, mereu la adăpost de compromisuri de orice fel, proaspete și alerte, indiferent de direcția în care curg, cu o capacitate extraordinară de metamorfoză.

249 vizualizări
Citiți în 20 de minute
Antologia George Vasilievici 1978 – 2010, coord. Claudiu Komartin, Andrei Ruse, Editura Hyperliteratura, 2020

La mai bine de zece ani de la dispariția lui neașteptată, și după niște volume care îl consacraseră, la vremea lor, drept o figură importantă a peisajului poetic douămiist (proza avea să-și găsească o confirmare mai ales postumă), nu cred că e riscant a spune că George Vasilievici rămâne un outsider al literaturii române contemporane. Măcar că prin temperament își crease o oarecare alură de figură boemă (necăutată cu dinadins, mai degrabă organică) a anilor în care se aruncase în efervescența culturală a momentului, textele sale rămân, așa cum s-a întâmplat și cu alți poeți de factură similară, în mare parte cunoscute mai ales în rândul apropiaților, e drept, și din rațiuni de politici editoriale defectuoase.

Așa încât adunarea lor în volumul publicat anul trecut de Hyperliteratura, Antologia George Vasilievici 1978 – 2010, coordonată de Claudiu Komartin (poezie) și Andrei Ruse (proză), cu o introducere extrem de personală și convingătoare despre cel care a fost George Vasilievici, semnată de Mugur Grosu, nu face decât să repună în circulație un poet cu o traiectorie pe cât de turbulentă, pe atât de discretă în tabloul ultimilor ani. Indiferent că s-a exersat în poezie (ceva mai generoasă), proză (sursă, prin Viseptolul neapărut oficial pe durata vieții sale, a unor nemulțumiri personale), corpul de opere lăsat în urmă de George Vasilievici e străbătut, de la un capăt la altul, de un spirit neașezat, mereu în turbulență cu sine însuși, animat de o dualitate paradoxală, a instinctului ambiguităților, pe de o parte, și a unei sensibilități ultragiate de culise, pe de alta, mascată sub învelișuri ceva mai dure. Începând cu poemele sale, continuând cu Yoyo, romanul din 2008 – un manifest underground al unor tripuri care astăzi, sunt convinsă, ar fi citite cu mare interes, dată fiind actualitatea temei în poezia și proza tânără din ultimii ani (mă gândesc doar la Andrei Dósa și Vlad Moldovan, dar lista e mult mai lungă de-atât) –, și ajungând, în fine, la marea neîmplinire a autorului, Viseptolul apărut postum la CDPL, în 2011, publicat anterior, ca un gest de frondă, pe cont propriu într-un număr simbolic de exemplare, un experiment inedit, cinematic și cu ardere intensă, totul stă, la autorul constănțean, sub semnul temperaturii ridicate, al firului care se consumă rapid, fără ezitare; cele două scenarii incluse în antologie, Creionul negru și Clorhideea, funcționează după parametri similari.

***

La fel ca și-n proză, nu e loc în poemele lui George Vasilievici de clasificări, ori definiții prea exacte. Privite în ansamblu, selecțiile din cele 5 volume publicate în timpul vieții – Gabi78 (Editura Vinea, 2001), Featuring (Editura Vinea, 2004), un volum colectiv scris în colaborare cu Ștefan Caraman și Ondine Dietz, Cerneală (Editura Pontica, 2004), O cameră cu două camere (Editura Tomis, 2006) și, în fine, W.C.-rul (Editura Vinea, 2007) –, pe care Claudiu Komartin le valorifică și în funcție de predispoziția poetului pentru jocul variantelor și al modificărilor operate succesiv (textul care le precede explică foarte concret modul în care funcționase „malaxorul” de creație al lui George Vasilievici) nu lasă loc de nicio intrare în vreun catalog. Tipul de poezie pe care îl practica cu greu poate fi înregimentat între niște limite cât de cât precise. Un lucru e clar; dincolo de orice insurgențe de temperament sau excese vizionare, poemele lui George Vasilievici sunt dovada unei psihologii artistice complexe, pentru care textul fusese mereu o formă de supralicitare a limbajului și a imaginației, mereu la adăpost de compromisuri de orice fel, proaspete și alerte, indiferent de direcția în care curg, cu o capacitate extraordinară de metamorfoză. De o parte stau viziunile din „JAA” și un cu totul alt poet e de găsit într-un poem ca frumusețe, recuperat în secțiunea „george anvins”. De la un capăt la altul, mobilitatea viziunii e întâia evidență a poeziei lui. Și dincolo de ea, felul în care tipologii atât de diferite par să coexiste fără conflict, fără stridențe discursive sau inegalități de vreun fel.

Aș zice că în această armonie paradoxală a contrastelor e de găsit farmecul poeziei lui George Vasilievici. Profilul său creator, dincolo de a fi o formă de trufie intelectuală, e mai degrabă expresia unei febrilități a stărilor. Pentru că și în locurile sale cele mai fanteziste – și sunt destule!, măcar în secvențele din „doi lunetiști”, sau „O cameră cu două camere” –, impresia e că poemul lui George Vasilievici are un soi de precizie care nu se dezminte deloc, un glisaj aproape calculat al imaginii, chiar și-acolo unde se traduce prin fantezism abstract: „trebuie să o luăm de la capăt/ să netezim câteva frânghii/ ar fi suficiente două buze/ montate bine între coapse/ în 67 trăiam împreună cu Psih aceeași senzație de canibalism 78,37531%/ ceilalți priveau cu stupoare/ ofensați/ încercau să ne despartă cu cuțitul/ să ne îndese cu piciorul în conductă/ să curgem cu ei/ să împărtășim cerului miresme comune/ putreziri cotidiene/ eram imens adormit întâmplător doar JAA și cu mine/ purtam fundă/ deși ceva în el lucra/ specia evolua/ nu descifram încă senzația acoperișului/ ce-mi devora umbra”, oricum nu mai trece nimic prin lume nicio adiere. Mobilitatea asta a versurilor definește foarte precis felul în care funcționează textele lui George Vasilievici.

Ea ține și de o doză de ludic pe care acesta o punea în tot delirul său poetic; nu o dată, textul devine victima unor tentative de joc, așa cum se întâmplă, de exemplu, în multe din poemele din „Placebo”, dar jocul nu ține aici niciodată de seninătate, ci traduce de fiecare dată niște crize mocnite. Dinspre entuziasm al frazării spre melancolie reprimată, rareori asumată ca atare, cam așa „ard” poemele lui. Întotdeauna la limita unor trăiri (ori a imaginii), însă, pentru că puseele sentimentale ale lui George Vasilievici au mereu o contrapondere hardcore, vin din prelucrarea unui material poetic dur, uneori vecin cu grotescul (cum se întâmplă în dubletul Emilia se povesteșteDili, care deschide selecția poemelor). Oricum, sentimentalismul mascat, oricât de greu de reperat dincolo de declamațiile ireverențioase, luminează mereu fundalul poemului. Suprapus unui vizionarism al lucrurilor abjecte, el devine o facondă care „trădează” resursele intime ale poetului. Chiar cu aerul lor persiflant ori cinic, poemele sunt, la bază, o serie de convulsii ce echivalează cu o permanentă căutare și o neliniște funciare pentru George Vasilievici. Doar că mai greu vizibilă e dimensiunea asta a textelor, pentru că, de regulă, ele o asimilează unor filme ale cotidianului abrupt și halucinant prin abraziunea lui, când nu unor reflexe onirice care o camuflează aproape cu totul. Sub sfera asta de influență intră și poemul de dragoste al lui George Vasilievici, care duce, de regulă, desenul amoros în pragul unor reflecții ceva mai grave: „uite ți-am adus câte ceva/ să-ți mobileze singurătatea// sunt foarte fragile// și ușor de promovat// sentimentele// moartea// deși nu avem chef de ea/ nu știi niciodată/ cum s-o iei// să-și împrăștie/ candoarea/ condoleanțele/ țâțele// caninii// și toți te/ vor/ i-n-v-i-d-i-a// și toate celelalte// iubiri au fost sistate// anulate// ne vom spăla pe dinți/ ne vom tăia unghiile// vom face câteva salturi// evident destul// de distante/ apoi mă voi simți oarecum/ vinovat// mai ceva ca o lamă de cuțit/ destul de interesant/ interdictul/ de intens.”, Poemu’ de dragoste pentru Gabi. Nu îi lipsesc nici momentele delicate (camere), dar de obicei, dragostea rămâne o chestiune consumată, un vulnerabilism dejucat înspre scenarii ceva mai cinice.

Dacă e de găsit aproape în stare pură sentimentalismul, ori mai degrabă elanul trăirii, de care poemele sale abundă, el poate fi recuperat prin excelență în poemele din ciclul „george anvins”, cel mai teoretic, de departe, și cu consistența cea mai serioasă. Aici, ludicul melancolizat se întâlnește cu reveria senzorială originară în câteva poeme solare de zile mari, care surprind cu eficiență gradul de profunzime pe care îl atinge poezia lui George Vasilievici: „între placenta elastică a mamei și placenta/ fărâmicioasă a pământului mâinile mele se întind/ cu palmele deschise/ și îmbrățișează în grabă alți oameni la fel de/ străini mie pe cât de străin nisipul de pe fundul/ oceanului îi rămâne soarelui. cuprind alte mâini/ asemeni lor. se înșurubează în piepturi albe și/ arogante din care laptele erupe și se amestecă cu lacrimile,/ cu sângele, cu roua dimineții, cu ploaia, cu urina, cu transpirația./ cu sperma înnourată și amenințătoare./ nimic din ceea ce poate fi amestecat nu rămâne altfel.// Nu stau leneș și nici întrebător, iar ceea ce/ visez trăiesc întocmai, chiar și atunci când sunt/ prăbușit, strivit zilnic de greutatea începutului,/ căci nimic nu a început altădată, nimic nu s-a întâmplat/ mai devreme de acum și soarele ăsta nu este nici el același/ cu cel de care îmi aduc aminte iar cine crede/ că mă cunoaște azi/ pentru că m-a întâlnit ieri va râde și/ se va bucura văzând că s-a-nșelat.” Și continuarea: „Știu numai ce simt, dar ce gândesc îmi oferă putere/ și răspunsuri ce mă fac iară să mă-ntreb,/ și astfel, numai ce este frumos este adevărat. o crimă/ ce-mi potolește setea de sânge. o femeie pe care/ o rad în cap și dezbrăcând-o de haine, o dau afară pe/ coridorul blocului, plină de lacrimi și urlete/ disperate ce vor atrage priviri străine asupra ei./ un răsărit înarmat până în dinți cu nostalgii absurde,/ ca un grănicer/ ce-mi fură mult timp privirea/ cu sofisticăria emotivă făcându-mă să nu/ îmi amintesc niciodată că în spatele soarelui/ miracolul explodează după miracolul/ dinaintea sa./ o pădure proaspătă în care cântecele/ păsărilor se împletesc altfel în fiecare loc, obligându-mă/ să cercetez cu atenție toate emoțiile ciripite până uit că/ de ar fi ieșit la vreme din frunzișul halucinant dragostea ar fi/ sărit în fața mașinii mele, rănindu-se foarte ușor./ surâzător și superficial.”, frumusețe. Cam toate textele de aici au note delicate de genul ăsta, ba chiar asimilează și tușe premonitorii ale sfârșitului (punk). Aici e de găsit fragilitatea acestor poeme, mai notabilă, adică, pentru că altfel, ea frizează de la un capăt la altul opera autorului constănțean.

Cât despre fizionomia constructivă a textelor, lucrurile sunt cum nu se poate mai clare: de la poemul lung, narativ, care derulează filme autenticiste („Dili și Emilia”), la versurile care irump vulcanic și nesățioase unul din altul și care clocotesc de realism brut („ninonino”), la dicteul automat, exercițiile mobile și combustia aleatoriului („JAA”, „O cameră cu două camere”), George Vasilievici rămâne un poet cu o sferă largă de acțiune, a cărui predispoziție naturală rămâne refuzul încastrării în orice fel de rețetă. Oricum, cu el rămâne mereu impresia că ceva scapă înțelegerii, cum-necum, că poezia lui își păstrează de fiecare dată o doză de mister și de neinterpretabil și că își camuflează programatic anumite umbre. O fi semn de poezie autentică, fidelă până la capăt proiectului de „exorcizare” personală la care se înhamă cu avânt poetul, nu de puține ori cu sclipiri ale sfârșitului („și parcă moartea se bea și viața se/ uită cum predică prin noi pustiul/ chiar dacă există l-am văzut cum a trecut/ prin mai mulți membri cubi” vs. „mereu trebuie să le dăm impresia că/ am ajuns din întâmplare și mai ales/ să nu-mi socotiți niciodată viața cu/ calculatoarele astea mondene […].”, Mașina din vitrina A.C.R.-ului digera.

Rămâne ca antologia de față să își găsească locul acolo unde trebuie să fie de găsit opera acestui „personaj” inedit al literaturii mai recente, cu tot inclasificabilul pe care îl promite – citită și recitită, discutată și, de ce nu, chestionată; oricum, scoasă din anonimatul ultimului deceniu.  

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Camera punk

Mobil și neliniștit până la scepticism, Andrei Zbîrnea și-a făcut deja o tradiție personală din a