/

Abluțiuni necesare

Cele două dimensiuni ale filmului sunt egoismul patologic, sprijinit de dorința de posesiune – asociere bizară pentru cineva care se pregătește de o viață închinată Bisericii.

447 vizualizări
Citiți în 5 de minute
Ultima baie (O Último Banho, 2020): regia David Bonneville

Josefina are 40 de ani, este călugăriță și se pregătește să-și petreacă restul vieții la mănăstire. Pentru ea, traseul existențial este clar. Numai că decesul tatălui său îi dă viața peste cap. Ajunge să aibă grijă de nepotul său adolescent, abandonat cândva de propria soră și trecut sub tutela bătrânului, până la dispariția acestuia.

Ultima baie (O Último Banho), lungmetrajul lui David Bonneville, prezent la festivalurile de film de la Göteborg, Tokyo, Sao Paolo și la TIFF (ediția 2021), îi aduce împreună pe Anabela Moreira, Martim Canavarro, Margarida Moreira, José Manuel Mendes și Angela Torres, într-o dramă care restituie conflicte foarte puternice. Impresia pe care ți-o lasă filmul lui Bonneville este de familie disfuncțională, ale cărei derapaje se înscriu în categoria grotescului. Dorința Josefinei de a deveni călugăriță basculează în chip insidios înspre o patimă veche, pusă sub semnul incestului; de aceea, o iubire reprimată se transformă într-o periculoasă apropiere de nepotul cam nătâng, dar care intuiește nefirescul acestei relații. Iar mătușa Josefina, dintr-un vademecum providențial se transformă într-o femeie marcată de patimi, care poartă semnele părăsirii. Mai mult decât greutatea de a iubi ceea ce este interzis, pelicula lui Bonneville surprinde deliciile pe care eroina le abhorase, în încercarea de a se apropia de Dumnezeu, desprinzându-se, astfel, de oamenii care i-ar fi augmentat penitența.

Surori și în lumea reală, și în film, cele două eroine – Josefina (Anabela Moreira) și Angela (Margarida Moreira) – sunt un soi de Ianus Bifrons: una crede că trecutul l-a lăsat în urmă, cealaltă găsește în trecut o formă de tortură; pentru niciuna, prezentul nu aduce alinare.

Sunt violente scenele în care protagonista se autoflagelează, puse sub semnul unei suferințe asumate. Josefina, chiar dacă părea să fi luat cele mai importante decizii – irevocabile până la moartea bătrânului, își va reconsidera alegerile, dar și rolul său în lume. Cele două dimensiuni ale filmului sunt egoismul patologic, sprijinit de dorința de posesiune – asociere bizară pentru cineva care se pregătește de o viață închinată Bisericii. Cadrele largi antrenează tot soiul de angoase; panoramarea fricilor personajelor, alături de scenele care accentuează pierderea reperelor, iminența sfârșitului converg înspre imaginea imponderabilității surprinsă de acea Pietà a lui Bonneville, când băiatul este cel care își îmbrățișează cu compasiune mătușa rătăcită în lumea largă, batjocorită și mai înstrăinată de sine decât fusese vreodată.

Casa dintre podgorii, scăldată în soarele lusitan, depozitară a atâtor amintiri, pare să devină tot mai încăpătoare pe măsură ce acțiunea avansează. Ultima baie devine un simbol al abluțiunii celei ce urma să-și dedice viața bisericii, dar ce încercare mai mare decât cea de a trăi printre cei nevolnici și de a-i vindeca, exersând, zi după zi, patologia sfârșitului și continuitatea dezicerii de sine? Pelicula lui Bonneville gradează în mod exemplar singurătatea ca o ultimă vamă de trecut.

IRINA-ROXANA GEORGESCU (n. 1986) a absolvit Facultatea de Litere (specializarea română – franceză) a Universității București în 2008 şi a urmat masteratul de teorie literară şi literatură comparată (2010). A devenit doctor în filologie (2016) al aceleiași Universități, cu o teză despre influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980), sub coordonarea acad. prof. dr. Mircea Martin. În perioada 2010-2014, a condus seminare de teoria literaturii, comparatism şi idei literare, dar şi cursuri practice de tehnica lecturii la Universitatea din Bucureşti. A fost redactor de limba franceză la revista de studii literare şi culturale Euresis – Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles(2009-2013). Începând din octombrie 2018, este asistent asociat la Literele bucureştene.Face parte din proiectul de educație media a Centrului pentru Jurnalism Independent. Publică poezie şi studii literare în diverse reviste de cultură din ţară şi din străinătate. Volumul de debut în limba română – Noţiuni elementare (Cartea Românească, 2018) – a fost nominalizat la Gala Tinerilor Scriitori (ediţia 2019) şi la Gala Premiilor Observator cultural (ediţia 2019). A debutat în limba franceză cu volumul de poezii Intervalle ouvert, apărut la editura L’Harmattan (Paris, 2017), în curs de apariţie în limba spaniolă.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”

Cornelius Drăgan

Născut în 1981, la Vaslui, poet și fotograf. A urmat Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”, secția filologie.

Oedipe din nou la Paris

„Oedipe” (1931), tragedie lirică în patru acte de George Enescu (1881-1955), libretul de Edmond Fleg (1874-1963)

Apocalipsa roz

Cum ar fi ca fiecare zi să semene cu cea de dinaintea ei și cu cele

Dan-Alexandru Potra

Născut în 1984, la Cluj-Napoca, fotograf și inginer. Și-a descoperit pasiunea în domeniul fotografiei în urmă