Cartea cu miniaturi

Cititorului i se oferă bilet către o lume într-atât de imprevizibilă, încât nu poate decât să privească la frumusețea cu care fiecare obiect se preface, după bunul plac, înaintea lui.

437 vizualizări
Citiți în 5 de minute
Marina Debattista, Dejunul unei frunze, Editura Frontiera, București, 2020

Pentru cei ce vor să deprindă arta jongleriei, poeziile din Dejunul unei frunze conțin  ingredientele perfecte: rime ingenioase, cuvinte sonore, personaje ghidușe și mai ales tâlcuri de descifrat la tot pasul. Cititorului i se oferă bilet către o lume într-atât de imprevizibilă, încât nu poate decât să privească la frumusețea cu care fiecare obiect se preface, după bunul plac, înaintea lui. Globul poetic devine, treptat, suprapopulat de miniaturi haioase: o livadă nostalgică după vremurile de odinioară când nu era autostradă, o tarabă dornică să se cunune cu un tărăboi, o frunză devoratoare de „dulceață de lumină” sau un pitic de grădină senin – și acestea sunt doar câteva dintre ele.

Traseele pe care le urmăm pot părea, la o primă lectură, extravagante – însă nimic nu e cu adevărat măreț: universul e în… renovare, iar toate ale lui trebuie să capete o altă față. Poeziile își schimbă ritmul, purtându-ne prin istorii îndepărtate, ba chiar și prin basme. Lerinul, de pildă, ne provoacă să ne închipuim o ființă cu totul atipică, o plăsmuire jucăușă dornică să se hrănească cu toate bunătățile lumii materiale: „Lerinul e un animal fabulos,/ cu miros de lup/ ascuns într-un stup,/ de lună nebună/ și de praz breaz// Lerinul nechează/ cu haz (…)// Lerinul paște fulgii de zăpadă/ dansând la amiază./ Lerinul se-adapă/ cu vată de zahăr/ și lapte de iapă// Lerinul nechează/ și visează”. Ca multe dintre personajele cărții, Lerinul e, de fapt, un rod al jocurilor de cuvinte, însă nicio clipă nu l-ar pândi pe cititor gândul că el n-ar fi viu. Nici urmă de inconsistență – universul familiar devine fabulos, cel fabulos devine atât de apropiat, încât e numai bun de pus într-un buzunar și purtat prin lume.

Mai în glumă, mai în serios, și viața miniaturilor se lovește de plictis ori de epuizare, rătăcindu-și reperele și încurcând sensurile, așa ca în poezia Păsările, care pare să fie toată o metaforă despre nenoroc: „Pasărea navă/ e bolnavă.// Păsării cu pene/ îi este lene.// Păsării pește/ nu-i priește.// Pasărea Fenix/ a-nghițit un onix.//Pasărea de foc/ n-are noroc.// Pasărea măiastră/ zboară pe fereastră”.

Într-una dintre cele mai  vizuale poezii, macaraua, sătulă de vechea întrebuințare, decide că noua sa menire este de a culege flori. Este un semn acesta că lumea, indiferent câtă materialitate ar locui-o, e totuși fluidă: „Într-o zi, o ma-ma-mare/ ma-ma-macara,/ ruginită,/ obosită,/ să care/ prefabricate/ și betoane,/ și-a aplecat gâtul/ lung-lung,/ ca de girafă,/ și delicat/ a cules o garoafă,/ apoi s-a angajat/ ucenică la florăreasa/ cea grasă/ de pe strada Mântuleasa.// De-atunci/ ma-ma-macaraua/ cea mai ma-ma-mare/ are o nouă întrebuințare:/ culege flori/ și, discret,/ vi le lasă/ pe balcoane,/ pe terase/ sau chiar/ pe masă”.

Apelând la mult umor și la o doză mare de grație, poeziile Marinei Debattista reușesc să-i facă pe adulții morocănoși să zâmbească și pe copiii curioși, să descifreze misterele dindărătul cuvintelor. Pur și simplu o carte ce te cucerește.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Camera punk

Mobil și neliniștit până la scepticism, Andrei Zbîrnea și-a făcut deja o tradiție personală din a