Cartea cu miniaturi

Cititorului i se oferă bilet către o lume într-atât de imprevizibilă, încât nu poate decât să privească la frumusețea cu care fiecare obiect se preface, după bunul plac, înaintea lui.

662 vizualizări
Citiți în 5 de minute
Marina Debattista, Dejunul unei frunze, Editura Frontiera, București, 2020

Pentru cei ce vor să deprindă arta jongleriei, poeziile din Dejunul unei frunze conțin  ingredientele perfecte: rime ingenioase, cuvinte sonore, personaje ghidușe și mai ales tâlcuri de descifrat la tot pasul. Cititorului i se oferă bilet către o lume într-atât de imprevizibilă, încât nu poate decât să privească la frumusețea cu care fiecare obiect se preface, după bunul plac, înaintea lui. Globul poetic devine, treptat, suprapopulat de miniaturi haioase: o livadă nostalgică după vremurile de odinioară când nu era autostradă, o tarabă dornică să se cunune cu un tărăboi, o frunză devoratoare de „dulceață de lumină” sau un pitic de grădină senin – și acestea sunt doar câteva dintre ele.

Traseele pe care le urmăm pot părea, la o primă lectură, extravagante – însă nimic nu e cu adevărat măreț: universul e în… renovare, iar toate ale lui trebuie să capete o altă față. Poeziile își schimbă ritmul, purtându-ne prin istorii îndepărtate, ba chiar și prin basme. Lerinul, de pildă, ne provoacă să ne închipuim o ființă cu totul atipică, o plăsmuire jucăușă dornică să se hrănească cu toate bunătățile lumii materiale: „Lerinul e un animal fabulos,/ cu miros de lup/ ascuns într-un stup,/ de lună nebună/ și de praz breaz// Lerinul nechează/ cu haz (…)// Lerinul paște fulgii de zăpadă/ dansând la amiază./ Lerinul se-adapă/ cu vată de zahăr/ și lapte de iapă// Lerinul nechează/ și visează”. Ca multe dintre personajele cărții, Lerinul e, de fapt, un rod al jocurilor de cuvinte, însă nicio clipă nu l-ar pândi pe cititor gândul că el n-ar fi viu. Nici urmă de inconsistență – universul familiar devine fabulos, cel fabulos devine atât de apropiat, încât e numai bun de pus într-un buzunar și purtat prin lume.

Mai în glumă, mai în serios, și viața miniaturilor se lovește de plictis ori de epuizare, rătăcindu-și reperele și încurcând sensurile, așa ca în poezia Păsările, care pare să fie toată o metaforă despre nenoroc: „Pasărea navă/ e bolnavă.// Păsării cu pene/ îi este lene.// Păsării pește/ nu-i priește.// Pasărea Fenix/ a-nghițit un onix.//Pasărea de foc/ n-are noroc.// Pasărea măiastră/ zboară pe fereastră”.

Într-una dintre cele mai  vizuale poezii, macaraua, sătulă de vechea întrebuințare, decide că noua sa menire este de a culege flori. Este un semn acesta că lumea, indiferent câtă materialitate ar locui-o, e totuși fluidă: „Într-o zi, o ma-ma-mare/ ma-ma-macara,/ ruginită,/ obosită,/ să care/ prefabricate/ și betoane,/ și-a aplecat gâtul/ lung-lung,/ ca de girafă,/ și delicat/ a cules o garoafă,/ apoi s-a angajat/ ucenică la florăreasa/ cea grasă/ de pe strada Mântuleasa.// De-atunci/ ma-ma-macaraua/ cea mai ma-ma-mare/ are o nouă întrebuințare:/ culege flori/ și, discret,/ vi le lasă/ pe balcoane,/ pe terase/ sau chiar/ pe masă”.

Apelând la mult umor și la o doză mare de grație, poeziile Marinei Debattista reușesc să-i facă pe adulții morocănoși să zâmbească și pe copiii curioși, să descifreze misterele dindărătul cuvintelor. Pur și simplu o carte ce te cucerește.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Minimum maximorum

De la Bilet în lojă[1] încoace, Silviu Dachin reușește să-și adjudece tot mai mulți cititori amatori

Frumoasa și brutele

Mi-era dor să citesc o carte scrisă de Thanas Medi, după imensa surpriză (mai mult decât

Suprarealisme viabile

Ceea ce iese în evidență în noul volum al lui Sebastian Reichmann, Edenul tăcerii rele, este

Mătania de orori

Cunoscut în cercurile literare autohtone ca scriitor plurivalent, cu vaste domenii de interes, Tudor Crețu se