Fonemnastii pe speed

Badass sensibilos-spiritual, flamboaiant-impulsiv, nostalgic-futurist, marșând pe un imaginar mixt (când scandinav, când balcanic, când oriental), instanța poetică a acestor versuri caută revizitarea geografiilor copilăriei și adolescenței cândva interiorizate exacerbat, redeschiderea unor răni demult fosilizate sub straturi traumatice mai recente (…).

410 vizualizări
Citiți în 9 de minute
Florentin Popa, Dezintegrare, OMG Publishing, 2021, 98 p.

Amenințând nu demult comunitatea internauților cu renunțarea la scris, Florentin Popa execută, din spatele multitudinii de măști de meme, un gest de all in publicând al treilea său volum, Dezintegrare.

Cartea care succede trips, heroes & love songs și efrafa vorbește, înainte de toate, despre durerea decantată, ironic și postironic, de o memorie aluvionară, pornită în expediții temporale nu în căutarea autocunoașterii, cât a autostimulării, pentru a încleia unele experiențe specifice de cortexul prezentului. Badass sensibilos-spiritual, flamboaiant-impulsiv, nostalgic-futurist, marșând pe un imaginar mixt (când scandinav, când balcanic, când oriental), instanța poetică a acestor versuri caută revizitarea geografiilor copilăriei și adolescenței cândva interiorizate exacerbat, redeschiderea unor răni demult fosilizate sub straturi traumatice mai recente, devenind astfel protagonistul unor experimente estetice comparative, dar și, pe baza acestora, al unor subtile resemantizări sociologice pe marginea sărăciei și a iubirii: „groaza viermelui scos din pământul ud,/ și dat de-a dura, răsturnat în soare/ care pricepe din lumină doar arsura/ când înțelegem că nu mai e altă cale/ decât să ardem lumea deodată cu ura/ sau să ne cerem fiecăruia iertare” (țărmuri de trandafiri).

Volubilitatea tip spoken word funcționează în Dezintegrare ca un malaxor: metisează întâmplări grave, sfâșietoare, cu ifose „de lumea întâi”, de asemenea activează toate sectoarele vocabularului, dovedind o democrație lexicală (cvasi)totală. Riscul e ca uneori această conștiință a reprezentativității tuturor stimulentelor receptate și transfigurate stilistico-semantic să atingă cote ridicole, dar Florentin Popa știe când e momentul să-și tempereze discursul cu cioturi de ars poetica: „dacă glasul meu – sau al tău – ar fi contat vreodată/ cu adevărat, nu ar fi fost nevoie să le înălțăm. am răgușit./ tot ce am scris sunt fire de sânge pe botul unui câine/ murind încetișor pe fundul unei fântâni unde se/ scutură teii, înecat în propria singurătate și turbare// așa că sari te rog peste poemul ăsta – și eu/ o să-i dau skip dacă va fi vreodată să-l citesc” (Hennessey & Sailor Moon). Megalomania exprimării pendulează, așadar, între două abordări discursive ale realității: autenticitate și pastișă. Pe alocuri doct, alteori reverberând clișee sau diletantisme cotidiene, acest limbaj tehno-colocvial, coroborat cu un umor caleidoscopic, are ca armă letală numirea. Senzația e că obiectele și fenomenele, odată numite, devin dobândite – mecanism asemănător cu împușcarea din jocurile video FPS –, fiind pigulite și răspigulite abia după fatala luare în posesie (v. hiturile faza e că, nimic nu e cu adevărat greșit, dezintegrare, posttokyo, 1992).

Cadența trepidantă și verbiajul poetic multireferențial sunt principalele argumente în favoarea identității de structură a acestei poezii cu flow-ul propriu muzicii rap: „am fost cel mai bun model de cuțu/ am adus șase metri cubi de băț/ am dat din coadă cu zel evanghelic”, „și toate arhivele sunt jar/ și toate pasajele sunt jad/ și soarele a mijit și a șchiopătat/ până-n iad// și happyendu-i că s-a terminat” (nichijou), „și sunt atât de fericit să mă trezesc/ și să mă doară-n realitate/ sunt momente ok momente retry/ momente cancel momente abort/ în care cerul se reflectă în corneea noastră/ și ironia nu mai poate să treacă de post” (momente ok). Însă desăvârșirea, la acest nivel, a performerului Florentin Popa are loc, în mod cu totul spectaculos, în perimetrele prozodice net mai rigide ale sonetului – o probă de foc pentru cineva cu asemenea tumult verbal. Dintre cele zece sonete intitulate prin câte un silabar japonez și un cuvânt/o expresie în română așezat(ă) în paranteză, se remarcă în special (bulbi) și ぬる (muntenia).

Deopotrivă teremin afectiv și fin radar socio-politic, versurile Dezintegrării au drept combustibil primar fonemul. Sunetele, încărcate cu particule semantice deloc întâmplătoare, se ciocnesc între ele și se rostogolesc în cadrul unor îndelungi exerciții de fonemnastică, prilejuind nu de puține ori calambururi bizar-exotice: „ivind ca măduvi crude de roșii/ de sub osii de osmiu ostii de oase” (roata soarelui), „vin și vinil, și vinilin” (1992), „prins în comă comodă lângă Commodore/ perfuzat prin port com” (nimeni_sintetic). „[Ș]i pierdut e/ sunetul în glitchuri până devine timbru”, ne explică, pilduitor, poetul în technical hitch. Subînțelegem lesne importanța atenției auditive în „scanarea” realității și, subsecvent, a livrării sonore a acesteia inclusiv din ultimul cuvânt al volumului, „ascultă”, așezat într-o ultimă strofă de sine stătătoare.

În vacarmul de referințe când controlat, când dezlănțuit – desene animate, seriale cu laugh tracks, jocuri video, platforme de social media, respectiv muzică începând cu simfonică, trecând prin pop & rock, până la manele –, admirabil este cum poetul niciun moment nu dă semne că s-ar fi rătăcit între propriile personae. Contrar unor afirmații precum „fac ce pot, fiindcă nu mai știu ce fac: mă joc singur/ printre dărâmăturile astea, caut mozaicul dintre ruine” (Hennessey & Sailor Moon), acesta reușește să-și deslușească pulsul indiferent de numărul de scratch-uri și overlapping-uri centrifuge inserate. Autosabotaj trecut cu bine, încheiat cu autoizbăvire.

În loc să se manierizeze în volumul său terț, Florentin Popa izbutește să-și deconstruiască și apoi să-și reasambleze o lăuntricitate complexă, polifonică, cu reguli noi, păstrându-și și din vechea-i apetență pentru confesivitate ritmică: „am văzut jdejde mii de reluări/ antepresequel reboot postsequel clișeu/ din filmul cu noi prăbușindu-se-n eu/ și nu mai e nimeni nunu nu mai e nimeni/ nu mai e nimeni în mijlocul meu” (tristețea).

Lectură sufocantă pentru cine încearcă să asimileze dintr-o răsuflare versurile volumului, Dezintegrare este, fără îndoială, o carte eveniment, propulsându-și autorul printre vocile de referință ale generației metamoderniste. Ipse dixit: susțin acest demers.

P.S. Cine are QR Reader să nu care cumva să sară peste pagina 44!

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar și redactor de carte. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a cinci volume de poezii (patru în română, unul în maghiară). A tradus texte din peste șaizeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Scoția, Lituania și Polonia. Poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, suedeză, polonă, greacă și hindi.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Camera punk

Mobil și neliniștit până la scepticism, Andrei Zbîrnea și-a făcut deja o tradiție personală din a