Trebuie să admit, prima lectură a cărții Cătălinei Stanislav a fost una superficială. În consecință, primele impresii au fost greșite. Nu găseam, răsfoind Nu mă întrerupe, nimic din ceea ce căutam, nimic din ceea ce îmi doream să găsesc. Mi se părea că am în față o poetică simplistă, cu rol pur confesiv. Aveam senzația că am dat de un titlu care face uz de niște biografeme încadrate într-un context languros, chiar siropos. Genul de carte al cărei loc ar fi în tomberonul pentru maculatură. Recitind-o, mi-am dat seama că am greșit.
Volumul de debut al Cătălinei Stanislav pornește, într-adevăr, de la un discurs biografic, axat în jurul frustrărilor legate de relații amoroase, în plan secundar aflându-se problema feminității în contextul societății contemporane, iar marginal ajungând la diferite discuții de natură politică. Punctele de convergență pentru aceste linii creatoare fiind singurătatea și anxietatea. Felul în care unele dintre acestea sunt expuse este, însă, partea care ne interesează și ceea ce mi-a scăpat inițial.
Poate să pară o exagerare sau, în orice caz, o comparație forțată, dar, din punctul meu de vedere, unele poemele din Nu mă întrerupe (poate cele mai bune) au ceva din proza lui Roberto Bolaño, mai exact din unele personaje ale scriitorului sud-american, precum Quim Font (Detectivii Sălbatici) sau Amalfitano (2666), anume acea reformatare a delirului rimbaldian, un delir cu o urmă vagă de conștiență în care memoria fie alunecă din inerție într-o zonă dureroasă deja existentă, transformând-o într-o mai mică sau mai mare măsură, cum se întâmplă în Flamand („Trec prin fața casei lui Rembrandt azi și vreau să mă/ gândesc la ceva nostalgic/ gen ce tare îmi amintesc obloanele astea verzi/ de ochii tăi/ sau mai știi când ne-am luat ciocolată caldă de/ la cafeneaua de pe colț […]/ dar ochii tăi nu-s verzi/ și nu ne-am luat ciocolată caldă”), fie ajunge într-o stare pur halucinatorie, cum se întâmplă în only want to see u holding purple rice („Îmi place să deschid jaluzelele noaptea/ lumina mă ajută să mă trezesc mai ușor dimineața/ îmi imaginez multe în astfel de perioade/ când toți ne plângem de singurătate și frică […]/ îmi imaginez un oraș gri pe care nu l-am văzut de fapt/ în viața reală/ poate doar în filme, poate doar în seriale/ și poate și într-un poem despre Crăciun/ și apoi mi te imaginez în fața unor geamuri mari/ cu multă lumină bună/ mă întrebi ceva firesc”).
Delirul nu este prezent în mod constant, nefiind o dimensiune definitorie a volumului, de multe ori vocea din Nu mă întrerupe devenind rațională, căpătând o viziune clară asupra a ceea ce descrie (spre exemplu în Întrebări pe care mi le pun băieții când ieșim în oraș, Mă gândesc foarte des la posibilitatea de a fi mamă, Etic estetic patetic, printre altele). După cum spuneam, singurătatea și anxietatea sunt sursele creative ale Cătălinei Stanislav, stări care, de cele mai multe ori, sunt cauzate, într-un fel sau altul, de relații eșuate, dând naștere unui discurs sincer, de cele mai multe ori femin-in/-ist, uneori poeta luând chiar calea activismului, după cum putem bine observa în Întrebări pe care mi le pun băieții când ieșim în oraș („Ce crezi despre diviziunea biologică a sexelor, gen tu nu crezi că bărbații sunt în mod natural mai puternici decât femeile? […] Dar cum adică studii de gen? Ce crezi despre tipele care nu se rad? Deci e un inel care te protejează de sarcină? Eu de fapt prefer să nu folosească femeile contraceptive, e mai natural. (Asta nu e neapărat întrebare, dar urmează: Nu e și nesănătos?) […] Eu fac sex mai agresiv, cum aș putea să fac asta cu o tipă care studiază ce studiezi tu?”) sau în Gwyneth Paltrow și cu mine („eu le studiez pe cele care ne-au ajutat să ne câștigăm/ dreptul la vot, condus, la a ne folosi vaginul pentru/ altceva/ în afară de născut copii, reproducere, uneori/ candidoză/ și totuși cele mai bune minți ale generației mele încă/ mă întreabă/ dacă femeile pot fi pompieri”). Uneori, poeziile din Nu mă întrerupe caută introducerea dimensiunii politice, atitudinea afișată fiind una tăioasă, directă, ca în Stele căzătoare („Se întâmplă foarte multe lucruri în lume acum și eu tot petrec prea mult timp în pat. Vor să-l dea jos pe Trump, conservatorii sunt la putere în Marea Britanie, noi încă avem același președinte obosit, e toată faza cu Chile, iar aici se fac mereu proteste doar pentru greenwashing și fast fashion și colegele mele se îmbracă în haine absurde și strigă în fața mallului […]”).
Pentru un volum de debut, Nu mă întrerupe este o carte bunicică. Fără a avea mari reușite, vocea poetică reușește să producă un discurs sincer, asumat, având chiar mici momente de strălucire. Vorbim despre o carte de raftul al doilea, una care, însă, anunță intrarea în scena literaturii române a unei poete care, cred eu, mai are multe de spus și de dovedit.
