„Vocea mea e cea a omului mediu, a unui fel de mostră socială, bărbatul tipic bucureştean de 40 de ani, oarecum educat, dar nu un intelectual, poate un proletar intelectual, căruia îi place şi la mall, şi la un joint cu băieţii, senzualist, cum s-ar fi zis cândva, moştenitor al socialismului şi al tranziţiei capitaliste, oleacă vulgărel în raport cu standardele ridicole de distincţie, fără limbaj privat sau idiosincrazii extraordinare, comun deci, întru câtva, deşi ştie ce-i aia aliteraţie, totuşi, porc şi sentimental, înţelept şi rău – dar mai sunt eu aşa? Nu prea, majoritatea poeziilor de aici sunt scrise cu ani în urmă. Nici nu eram chiar aşa, mai degrabă făceam un rol, o voce democrată, pornind de la ceva adevărat din mine şi prin opoziţie cu arhetipul poetului prea sublim pentru lumea asta. O dilemă a mea după ce m-am născut iar, cum ştiu că am fost, în sens religios – ce fac cu ce am scris înainte, cu porcărioarele şi cinismele. N-am stat mult să mă frământ, totuşi, mi-am amintit cum a găsit bunică-miu în butoiul cu zăr un şoarece mort. A păstrat zărul – «doar n-o s-arunc atâta zăr bun pentru un şoarece». Şi nici nu era mort de mult, nu apucase să se împută.” (Dan Sociu)
mă-ntrebi dacă am
mai scris vreo poezie cu tine
mă enervează, că mă simt vinovat
și mă amuză
ești ca un copil care manipulează pentru prăjituri
nu prea vreau să scriu
scriu cel mai bine la despărțiri
îți zic să mă scuz
(tu știi c-am zis asta
dar să știe și cititorii)
dar hai să scriu ce zi perfectă
acu cîteva săptămîni
mă bucur c-am petrecut-o amîndoi
în curte la clinica Gral era soare
ai ieșit de la chimioterapie fericită
doctorița îți zisese c-o să fii bine
te-am dus în centru
am mîncat altceva decît am cerut
și nici unul n-am comentat
nu te mai simțeai jignită ca mai demult
și eu nu mă mai simțeam pămpălău
nu mai conta
am fost în librării
și-am mutat pe ascuns, ghiduși
cărțile mele la raftul cu bestselăreli
am mers o grămadă pe jos
și nu oboseai
ziceai uite nu obosesc
și la chimio erau femei mai tinere
și-abia urcau scările
cînd îmi zici – salut
ești fix o studentă-n ’77
hei, salut, credem toată viața
că părinții sînt doar părinții
dar ei sînt niște băieți și fete
închiși în costumele de părinți
și strigă dinăuntru salut hei salut
sîntem la fel sîntem niște prieteni
am visat că ne urmărea o pasăre mare
și te-am luat de mînă și-am intrat într-o grotă
și venea pasărea după noi, am coborît repede
prin alunecare, pe un deal negru, în jos
și-am stat acolo ascunși, ne țineam de mînă
și-am scăpat, a plecat (ți-am citit-o
și te-a emoționat dar nu chiar
te-a extaziat nu-s eu chiar Elvis sau Esenin
mă inspiră drama ce bine că acum nu-s inspirat)
se știe că se-ascunde-n orice stup
ceva care nu seamănă la trup
cu puii de albină,
o insectă străină
de larvele celelalte din grup
dar care imită-atît de bine
plînsetele puilor de-albine
sau mirosul lor
sau cum zic ele că vor
mîncare, că mîncarea le vine
mai rapid și mai mult ca la toate
larvele mai puțin talentate
nu știu, ca ea, să pară
larva cea mai larvară
chiar dacă-s larve-adevărate
și uite-așa cu teatru pentru miere
parazita crește în putere
pîn-ajunge într-o zi
pe-alealalte-a le hali
nu de foame, numai de plăcere
dar uneori și ea e atinsă
nu-i atentă și se lasă prinsă
de-atîta-nșelăciune
dusă la perfecțiune
e ea însăși uneori învinsă
și trimite semnale bizare
despre dileme identitare
„dragilor, sînt bolnavă
parcă nu mă simt larvă
voi ce ziceți, cum vi se pare?“
ceea ce-i absurd pentru albine
(nu fac distincții așa de fine)
„ce prostii poți să spui
tu ești dragul nostru pui
ești ca noi, uite, vorbești ca mine!“
așa că tace, cum să le spună
ce simte, să nu pară nebună
și începe să vadă
și începe să creadă
că de fapt toți trăiesc în minciună
că nimeni nu se simte albină
și-n orice albină i-o străină
ce-o albină imită,
c-a-nvățat să emită
semnale normale de stupină
