/

Scrisori către Taisia
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Scrisori către Taisia de Petru Cimpoeșu, care va apărea în curând în colecţia Fiction Ltd.

154 vizualizări
Citiți în 10 de minute

Ajuns la vârsta senectuții, Adrian Doltu recurge la un insolit mod de analiză a propriei vieți. O viață care a traversat atât regimul comunist totalitar, cât și perioada de tranziție postdecembristă și care i-a fost influențată în mare măsură de întâmplările din propria familie. Cele douăzeci și una de scrisori pe care i le trimite fostei sale iubite constituie tot atâtea imersiuni în trecutul problematic al personajului, dar și prilejul unui examen sever al propriilor compromisuri. În cele din urmă, nemaiavând nimic de pierdut, constată că frica de viață l-a dedicat unui destin pasiv, iar prin raportare la istoria recentă, reflecțiile sale se extind asupra unei întregi generații. Cu un ușor subtext polemic, romanul Scrisori către Taisia pune în oglindă predestinarea și consecințele deciziilor personale, instinctul de supraviețuire și recuperarea prin jertfă a demnității umane.


Dacă stau cu spatele la fereastră și privesc tabloul din sufragerie, o reproducere după Doamna cu evantai a lui Klimt, nu văd propriu-zis tabloul, ci dungile de lumină reflectate de sticla care îl protejează. Peste luxurianța lui cromatică se suprapun contururi în culori estompate, totuși suficient de precise, căci bustul firav al Doamnei, levitând parcă printre flori cărnoase și păsări exotice, se destramă în luciul sticlei, pierzându-se în umbrele fremătătoare ale după-amiezii. Soarele bate direct în geam, o fâșie de lumină puternică se întinde de-a lungul încăperii până lângă peretele pe care stă agățat tabloul, iar reflexia ei depune peste desenul acestuia fragmente de mobilier, perdeaua trasă într-o margine a ferestrei și chiar frunzele trandafirului japonez aflat pe balcon. Astfel, înțelesul lucrurilor se tulbură. Cu un oarecare efort al vederii, pot alege dacă să privesc tabloul sau ceea ce, din spatele meu, se reflectă în el
într-un alt strat de forme, dispuse parcă mai riguros și mai ferm, ca într-un ciudat palimpsest. E ca și cum aș alege, între două iluzii, pe aceea pe care să o ridic la rangul de realitate sau, între două amintiri, pe aceea din care să-mi improvizez un trecut. Dar de ce nu le-aș lua împreună? Deoarece persistă între ele o contradicție dureroasă, o inadecvare de natură a le despărți pentru totdeauna și, deși aparent coexistă, de fapt se anihilează reciproc. Este, poate, modul nostru obișnuit de a privi întâmplările vieții. Dacă cineva s-ar afla pe balcon și ar privi dintr-un anumit unghi prin sticla geamului, atunci eu aș deveni pentru el ceea ce tabloul este pentru mine, amestecat cu o bucată de cer și cu fațadele blocurilor de peste drum, cam în același fel în care o amintire veche își dizolvă conturul și se risipește în una mai nouă. Știu că ți-am vorbit odată despre asta. Despre acele momente când nu trebuia să te văd pentru a-ți simți prezența, fiindcă te știam acolo, peste tot în jurul meu, completând înțelesul lucrurilor.

Alteori, când mă cuprinde urâtul, joc ore în șir table pe calculator, raportându-mă la „adversar“ ca la o ființă reală, pe care o învestesc cu psihologie și față de care am sentimente. De exemplu, mă bucur când dă un zar prost sau când reușesc să-i scot o piesă de pe tablă. Sau, studiindu-i mutările, încerc să-i anticipez intenția, pentru a ghici cum să-mi adaptez tactica la jocul lui.

Cam o dată la două săptămâni mă sună Vorel, adică Viorel fără i, cum îi place să se recomande. Probabil că funcționarul care i-a completat certificatul de naștere era tare grăbit (sau distrat sau beat sau confuz sau speriat etc.) – astfel că Viorel a rămas așa, fără i, pentru tot restul vieții. Ce mai faci, bătrâne? mă întreabă. Nimic, îi răspund, dar nu sunt chiar atât de bătrân cum crezi tu. Atunci, ce mai faci, tinere? Tot nimic. Mi-e rușine să-i spun că joc table pe calculator, ar putea crede că am dat în mintea copiilor. De fapt, pe el îl interesează tromboza mea și cum fac caca, dacă mai am probleme. Am, sunt mai tot timpul constipat, iar constipația îmi provoacă migrene, mă predispune la depresie și pesimism – și, bineînțeles, mă face antipatic. Înseamnă că nu am mâncat destule fibre și nu mi-am luat pastilele așa cum mi-a recomandat el. Da, asta înseamnă. E și un mic avantaj aici, mă consolează Vorel, constipația e un bun afrodiziac. O să mor de cancer colo-rectal, îi răspund. Ocazie, pentru el, de a-mi spune încă o dată bancul cu optimistul incurabil: e vorba de mortul de cancer care a sperat până în ultima clipă. Ce? Să-l calce o mașină.

Nu-mi place să se ocupe tocmai el de mine, dar nu prea am de ales. Boala e unul din lucrurile cele mai intime ale omului – mai întâi că, dacă mergi la medic, trebuie să te dezbraci, să-ți expui trupul în toată precaritatea lui –, deci e, în primul rând, ceva rușinos, ar trebui să fie un secret neștiut de nimeni. Iată de ce mi se pare o lipsă de pudoare ca, atunci când ești bolnav, să te adresezi unui medic care te cunoaște, eventual ți-e rudă sau prieten – de exemplu, pentru o colonoscopie. Dimpotrivă, ar trebui ca relația cu medicul să fie una impersonală, ca între obiecte complet străine, căci corpul bolnavului nu mai e o ființă, ci un obiect dereglat pe care urmează să-l repari folosind alte obiecte. Vorel crede însă că boala este un factor de progres, fiindcă creează locuri de muncă. Numai pentru cel pe care îl doare e oarecum neplăcut, însă în jurul lui se agită o mulțime de medici, asistente, infirmiere și farmaciști care se străduiesc să-l consoleze, și pentru asta primesc salariu. De fapt boala nu există, e doar interpretarea de către organism a unui deficit de comunicare cu mediul exterior. Sau, cum zice el, un indicator de circulație pe drumul spre cimitir: luați-o pe aici, ca să scurtați drumul. Știu că ție îți plac chestiile filosofice, ai vrea poate să-ți vorbesc despre frumusețea și stranietatea bolii, căci inițiază o aventură ontologică, e un preludiu al transcendenței și așa mai departe (mă ironiza, într-adevăr, îi vorbisem mai demult despre asta), dar îmi pare rău, bătrâne: nu! E o mizerie. Ascultă, știu bine ce spun, îți vorbesc din experiență: orice bolnav miroase în primul rând a căcat!

Petru Cimpoeșu (n. 1952) a debutat editorial în 1983, cu volumul de povestiri Amintiri din provincie. Alte volume publicate: Firesc (1985), Erou fără voie (1994), Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul. Roman cu îngeri și moldoveni (2001), Christina Domestica și Vânătorii de suflete (2006), Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite (2008), Celălalt Simion (2015), Bărbați fără degete și alte amintiri penibile (2019). Romanul Simion liftnicul a fost tradus în Cehia, Italia, Spania, Croația, Bulgaria, Franța și Ungaria, fiind declarat cartea anului 2007 în Cehia și distins cu premiul „Magnesia Litera”, iar romanul Christina Domestica și Vânătorii de suflete a fost tradus în Cehia și Spania. În România, volumele semnate de Petru Cimpoeșu au primit numeroase premii, printre care Premiul revistei Observator cultural, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Dispariția
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Dispariţia de Cosmin Perţa, care va

Copia carbon
(fragment)

Editura Humanitas vă oferă un fragment în avanpremieră din Copia carbon de Sebastian Sifft, roman care