/

Problema e cum îl faci antipatic fără să-l faci simpatic

Asta ar fi deci o idee – să fie nedrept. Nedreptatea se resimte visceral.

424 vizualizări
Citiți în 9 de minute

Un personaj poate fi numit antipatic numai dacă așa l-a vrut autorul, altfel discuția nu duce nicăieri, fiecare cititor antipatizează altceva, pe altcineva și motivele sînt la fel de variate. Antipatizezi pe cineva doar că-ți amintește de altcineva din copilărie care ți-a făcut un rău de un fel sau altul sau pentru că ți se pare fals sau prea străin de ceea ce ești sau poate ți-e prea asemănător (doi anxioși se antipatizează, la fel două dive) sau ți-e antipatic dar te fascinează, cum îmi zice mama cînd se uită la televizor „ce antipatică mi-e actrița asta, n-o suport” dar continuă să se uite.  Ești negativist și antipatizezi pozitivismul exagerat și invers. Și bineînțeles, fiecare își absolutizează antipatia, o crede ceva obiectiv – mama îmi zice de fapt „ce antipatică e actrița asta” și mă și ia ca martor, „nu ți se pare?” și e enervată dacă nu vreau să recunosc Adevărul. Există bineînțeles și antipatie indusă programatic prin ideologie și de multe ori nici n-are o realitate viscerală, e doar o convenție. Și mai e antipatia venită din necunoaștere, din neobișnuință – mie mi-s antipatici autori înainte să-i fi citit, doar pe baza unei impresii și pe urmă am o surpriză.

Dacă mă uit la o listă cu cele mai bune romane românești, cum tocmai am făcut acum, ca să-mi amintesc antipatiile, descopăr că majoritatea mă irită prin lipsa de umor, în primul rînd, prin senzația de oprimare pe care mi-o dau, ca și cum m-ar ține într-o clasă de școală în continuare. Dar e o senzație venită tocmai din cauza școlii și n-are mult de-a face cu cărțile în sine. Dacă mă apuc să le recitesc, intru în filmul lor și îl iau ca atare (nimic nu mi-e mai antipatic decît atitudinea de consumator a cititorilor care spun „aș fi vrut altceva de la carte”; nu, vreau ce-mi dă, vreau să fie autoarea sau autorul cîrmaci dibaci și să mă ducă unde știe, nu unde vreau eu). 

Dar cum construiești un personaj intenționat antipatic? Unul simpatic parcă e mai ușor, poți să-l pui la început într-o situație de victimă sau prin alte trucuri asemănătoare – oare, simetric, îl faci antipatic cu aceleași trucuri dar inversate? Îl pui de la început într-o poziție de putere, îl faci un fel de tiran sau îl faci prea satisfăcut de sine? Nu știu ce să zic, mie mi-s simpatice personajele imorale sau egocentrate – dacă egocentrarea lor e mai degrabă inofensivă. Problema e deci cum îl faci antipatic fără să-l faci simpatic tocmai din cauza sau datorită, în cazul ăsta, a ceea ce ar trebui să-l facă antipatic. Nici dacă e foarte zgîrcit și, să zicem, își privează familia, copiii, de plăceri din avariție – mi se face milă de el, înțeleg că e nevrotic. Poate dacă și-ar face el totuși plăcerile și încă într-un fel cît mai nesimțit. Asta ar fi deci o idee – să fie nedrept. Nedreptatea se resimte visceral, studiile pe animale o demonstrează că e un sentiment universal indignarea la nedreptate, furia stîrnită de așa ceva. Am văzut multe momente nedrepte dar mă bîntuie privirea unui țăran într-o piață, cînd fusese nedreptățit de cineva, nu știu de ce, i-am văzut doar privirea, o combinație de neputință și indignare sfîntă, i-aș zice, fiindcă are rădăcinile undeva foarte adînc, fundamental. Nu știu ce i se făcuse, era ceva legat de o femeie, era și ea pe acolo, parcă, dar mai încolo, fuseseră separați cumva? Dar în ce fel fusese umilit, asta știu sigur. Și am simțit o antipatie totală, ucigașă, pentru cel care-l umilise, deși nici nu știu cine era, nici nu știu ce se întîmplase. Dacă aș scrie într-o povestire asta, nu știu cum aș putea s-o fac fără să trebuiască să povestesc și ce s-a întîmplat și să și rămînă antipatia. Nici măcar nu pot să descriu privirea, ar trebui să mă bazez pe capacitatea de evocare a cititorului. Era un țăran tînăr, stătea pe trotuar în fața șaormeriei de lîngă piață și se uita în direcția aia ca un cîine izgonit. Am văzut-o parcă și pe femeie, nu știu de ce așa am impresia. La șaormeria aia stau tot felul de broscoi agresivi, samsari unii, taximetriști, dar și frecangii, poate unul din ei îl agresase cumva. Asociez locul ăla cu un alt moment, cînd un inspector de la primărie, cred, sau de la firma de salubritate, habar n-am, certa niște măturători că le-a scăpat ceva nemăturat. Era tînăr, arătos, aranjat, ușor milităros, ca un inspector, și ceva disprețuitor în tonul lui îmi spunea că la primărie sau la firmă la el le vorbește total invers superiorilor și asta mi l-a făcut automat antipatic. La Camil Petrescu se vede bine asta, cum prezintă el anumite personaje și cum le prezintă pe altele, după clasa lor socială – și asta mi l-a făcut dintotdeauna antipatic ca autor. Aceeași piață și mintea mea a combinat momentele – deși erau diferite, mintea mea le-a pus în același pachet, aceeași senzație de nedreptate. Orice nu făcuseră măturătorii ăia, nu meritau tonul ăla, nu doar dur, dar și plin de importanță, ca și cum Bucureștiul n-ar fi o gunoiște imensă, în toate sensurile, nu doar cel literal și ca și cum intervenția lui era crucială. Cam pe aici, la nedreptate, ar fi butonul unei antipatii universale, nu doar al uneia personale. 

Dan Sociu (n. 20 mai 1978, Botoşani) a lucrat ca jurnalist, redactor de carte şi corector la diferite edituri, a tradus articole, piese de teatru, un volum de strategie militară, peste 20 de romane şi poeziile a mai bine de 30 de poeţi americani şi englezi. A publicat poezii şi proză în zeci de antologii şi reviste româneşti şi internaţionale şi a fost invitat ca artist în rezidenţă în SUA şi Germania. A publicat volumele de poezie borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (Junimea, 2002; Premiul „Ronald Gasparic”, Premiul naţional „Mihai Eminescu”), Fratele păduche (Vinea, 2003), cântece eXcesive (Cartea Românească, 2005; Premiul Uniunii Scriitorilor), Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011), Poezii naive şi sentimentale (Cartea Românească, 2012; Premiul Radio România Cultural), Vino cu mine ştiu exact unde mergem (Tracus Arte, 2013; Premiul Radio România Cultural, Premiul revistei Observator cultural/Premiul „Andrei Bodiu”), 17 poezii (CDPL, 2021), romanele Urbancolia (Polirom, 2008; tradus în sârbă, Urbanholija, Plato, Belgrad, 2016), Nevoi speciale (Polirom, 2008), Combinaţia (CDPL, 2012), Mouths dried with hatred (Longleaf Press, University of Virginia, 2012), volumul de povestiri Pluto în Scorpion (Polirom, 2020), antologia de poezie Vino cu mine ştiu exact unde mergem (Polirom, 2014) şi volumul Uau (Polirom, 2019; Premiul „George Bacovia”, Premiul revistei Observator cultural).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”

Totul e relativ

De la bun început vă previn: eu nu cred că un personaj literar reușit poate fi

Urâții

Lipsa de înțelegere, de empatie, am spune acum, îl face pe Ibrăileanu să-l considere pe Chiriac