M-a enervat de când am dat de el, încă din primele pagini. Ironia îi e vulgară, e necioplit, e mârlanul perfect. „Servește” sex, cu mintea la a pune mâna pe bani, ticluind crima perfectă care să-i împlinească dorința. Doar dacă ești cu adevărat prost ai impresia că ești strălucitor de deștept, iar personajul meu antipatic excelează într-o patologică stimă de sine, fiind convins că orbește spațiul cu inteligența-i ascuțită. Își este suficient sieși. Este miștocar, zeflemist, grobian. Un geniu al răului, mânat orbește de visul îmbogățirii facile. Crima nu e decât o cale – cea mai rapidă – de a-și face visul palpabil. Desigur, nu are nicio lege deasupra capului, nicio limită. Tocmai propriul frate este ținta, primul pas fiind însușirea soției acestuia. Trudy, în ciuda colaborării la crimă, nu reușește să fie antipatică. E doar bleagă, simpatică pe alocuri, naivă, prostuță de-a binelea, uneori chiar înduioșătoare. Nu proastă, doar prostuță. Imatură. E gravidă în opt luni, mai că-ți vine să-i oferi circumstanțe atenuante: mintea ei e năclăită de un ocean hormonal, e îndrăgostită, nu gândește limpede. Cum se spune azi, are o condiție medicală specială. Atât de bine îl conturează Jan McEwan pe Claude în Coajă de nucă, încât ai vrea să-l ai în față ca să-l pocnești. Mai precis, să-i stâlcești mutra. Și, cu toate că este un personaj de prim-plan, personajul antipatic Claude rămâne secundar.
Nu ți-ar fi antipatic dacă nu l-ai recunoaște ca pe ceva hipercunoscut, ceva de care ai parte non-stop. A devenit un prototip, îl vezi la televizor zilnic, mai ales printre oamenii politici care, din nefericire, ne conduc. Îl recunoști în toate partidele, îl vezi printre moderatori, îl vezi la birou, pe stradă, în magazine. Îl vezi la catedră, copilului tău îi este profesor și nu ai cum schimba asta. Devine majoritar. Nu e doar personajul literar necesar, care să dea greutate, prin contrast, personajului principal. A coborât din literatură și a devenit omul nou. Cred că, de fapt, asta mi-l face poate mai antipatic decât ar trebui, faptul că-l recunosc, mai abundent, în viața de zi cu zi. Cinicul nu îmi este antipatic pentru că recunosc în modul de a se apăra marca unei suferințe. Față de ironic mă poziționez altfel, căci ironia este agresivitate camuflată. Iar când este vorba despre ironia grobianului, abia asta îmi suscită antipatia. Iar Claude al lui McEwan este un grobian perfect construit. Cititorul care sunt păstrează, totuși, capacitatea de a face diferența între un personaj literar și unul real. Dacă antipaticul Claude, chiar de-mi vine să-l pocnesc, rămâne un personaj delicios căci este atât de bine construit, antipaticul generic, prezent în viețile noastre zi de zi, proliferează dezastruos, spre disperarea unora dintre noi.
