După ce și-a suprasaturat dramaturgia cu același tip de personaj, Camil Petrescu s-a gândit că zbuciumul metafizic al acestuia merită desfășurat pe mai multe pagini și pus într-un context mai larg, războiul. În felul acesta, personajul și-ar putea demonstra superioritatea – și implicit plânge de milă – nu numai în discuții și situații cotidiene, ci și pe front. Ștefan Gheorghidiu este student la Filosofie și, spre deosebire de colegii lui, poate vorbi, timp de o oră, fără notițe, despre Critica rațiunii practice. Este sărac, iar când primește o moștenire de la unchiul lui o cedează celorlalți. Nu e bun dansator de tango și vrea să pară neinteresat de modă (deși într-o frază anterioară ne spune că e elegant) așa că acceptă doar de dragul soției trei cravate și o duzină de batiste fine de olandă în plus. Suferă atât de tare din gelozie încât nu se mai poate concentra la nici o carte. Avem deja – după gustul autorului – câteva elemente (dar nu suficiente!) care ar putea face din Ștefan Gheorghidiu un personaj superior. Pentru a se asigura că înțelegem superioritatea lui, autorul nu ratează nici o ocazie în care acesta să-i disprețuiască pe ceilalți.
În primele pagini, Gheorghidiu își exprimă disprețul față de colegii de la popotă, care „își spun părerea lor cu convingerea neînduplecată și matematică cu care larvele își țes în jur gogoși” pentru că nu-l aprobă pe judecătorul care l-a achitat pe bărbatul care și-a omorât nevasta necredincioasă. Prostia lor îi devine „insuportabilă, pripită, ca o încălzire și o iritație a pielii pe tot corpul”, încât iese în „luminișul de iarbă și lună” și își exprimă opinia prin care și-a câștigat reputația de adept al „iubirii absolute”: „Cei ce se iubesc au drept de viață şi de moarte unul asupra celuilalt”. În aceeași discuție, ceva mai devreme, enumerase o parte din compromisurile pe care ajungi să le faci din iubire: „îți construiești casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea”. Vocea Elei, soția lui Gheorghidiu, se aude foarte puțin în carte. Gheorghidiu consideră că nici afacerile, nici filosofia, nici matematica nu sunt pentru ea; o preferă goală în pat sau „răzvrătind, fermecător lacomă, pachetele de la băcănie și în același timp privind cu sfială pachetul de cărți, pe care nu le citea, dar știa cel puțin că prețuiau mult”. Când Ela încearcă să intervină într-o discuție despre moștenire, Gheorghidiu se simte „jignit” de „maturitatea” ei:
„Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulturești, plăpândă și având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic interesată.”
Mai mult, în intervenția ei, Gheorghidiu identifică „vechiul instinct al femeilor pentru bani”: „Ca o tigroaică vag domesticită, în care se deșteaptă pornirea atavică, atunci când, culcată cu capul pe pieptul dresorului și-i linge mâna, dând de sânge, îl sfâșie pe imprudent, tot așa aveam impresia că întâmplarea cu moștenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau latent, din strămoși, în ea”. Memorabilă rămâne discuția în care Gheorghidiu îi face Elei în pat o scurtă introducere în filosofie. „Uf… şi filozofia asta!”, „Ce naiba vor toți filozofii aceștia?”, „Ce-ai vrut să spui azi când ai spus neliniște metafizică”?, întreabă din când în când Ela, ironizată și infantilizată continuu: „Zău că nu ești așa de proastă”, „născiorul dumitale pare un nas de Cyrano”, „Ei, mereu nu pricepi”, „Dragă, mă lași sau nu să fac filozofie?”. „Vezi că dacă nu stai liniștită, vai de chica dumitale alămie”, „Și dacă ei, filosofii, nu se înțeleg… atunci cum vrei să-i înțelegi tu?”.
Trecând peste remarcile misogine și sexiste ale lui Gheorghidiu, această discuție are loc la doi ani după ce Ela începuse să frecventeze, de dragul lui, cursurile Facultății de Filosofie și comunicarea dintre ei părea perfectă: „Eram obişnuiți, de doi ani de zile de când ne iubeam, să considerăm cu indiferență tot restul lumii, să ne simțim bine oriunde suntem împreună și mai ales singuri, în mult prelungite convorbiri, sfârșite adeseori în voluptate. Un drum, o expoziție de tablouri ne plăcea mult mai mult dacă ne puteam comunica și verifica reciproc impresiile.”
Nu e prima dată când Gheorghidiu se contrazice, deși autorul lui, în Teze și antiteze, scria despre „răbdarea și atenția” pe care le cere „un roman de adâncire a sentimentelor metafizice”. Dacă la începutul romanului o descrie pe Ela ca având „o inteligență care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte”,pe măsură ce acțiunea avansează, Gheorghidiu își dă arama pe față și ne spune fără menajamente ce crede despre femei: „Sunt clipe când ura şi dezgustul meu pentru femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poți aștepta la orice”. Sau „Îmi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groază: ‘Drepturi femeilor? Să facem din ele, de pildă, magistrați? Să încredințăm viața, libertatea, onoarea şi norocul oamenilor unor femei, despre care știm că trei zile pe lună, cel puțin, sunt niște animale suferinde, inconștiente si turbate?’ Mă gândeam și eu ce tristă experiență e să-ți condiționezi fericirea și cinstea ta de sexul capricios al femeii.” Dacă un bărbat îi oferă o havană și-l privește cu interes, Gheorghidiu îl suspectează de homosexualitate (ceea ce nu-i de bine, evident): „după ce mă învălui din nou într-o privire de dragoste, cu o emoție neașteptată, ca de homosexual, îmi mângâie încet mâna.”
Cum era de așteptat, conștiința propriei superiorități nu-l părăsește pe Gheorghidiu nici în partea a doua a cărții. Pe front, rămâne cel mai curajos și lucid și, indiferent de primejdie, își păstrează atitudinea paternă și protectoare. Când ceilalți – el îi numește „oamenii mei”- se aruncă disperați în șanțurile șoselei, el rămâne „în picioare pe șosea ca să le arate că nu e nimic, cum gustă părinții din doctorie, ca să încurajeze copiii s-o ia. „Când ceilalți se tem, el vine cu puterea propriului exemplu: „Sunt la zece pași înaintea tuturor, strigând necontenit Înainte”.
Când ceilalți nu anticipează ce urmează, el este singurul care o face:„Pesimismul meu e și mai greu acum, iar purtarea mea astă-noapte, destul de desprinsă, îmi dă un fel de obiectivitate, parcă științifică, atunci când spun Am impresia că mâine vom lupta în jurul Rucărului.” Când vede pe cineva gândind, trage concluzia că el gândește mai profund: „Pe urmă am tăcut îndelung. Eu gândindu-mă la moartea tuturor… el numai la a lui.”
Autosuficient, arogant, misogin, rasist, sexist, homofob, împăunându-se cu cele câteva noțiuni de filosofie dobândite în facultate, făcându-și un titlu de glorie din faptul că nu e bun la tango și în bătăile cu flori de la Șosea, și mai ales adorând să se audă vorbind pentru a se asigura încă o dată că-i mai breaz decât toți (rude, iubite, soldați) – acesta este superiorul Ștefan Gheorghidiu, creat de Camil Petrescu și promovat ca atare de critici cu autoritate (în frunte cu G. Călinescu) citați de aproape un secol cu evlavie de generații de autori de manuale școlare și profesori de limba română.
Foarte bun comentariu, felicitări autoarei!