/

Totul e relativ

De la bun început vă previn: eu nu cred că un personaj literar reușit poate fi caracterizat printr-un singur adjectiv.

296 vizualizări
Citiți în 12 de minute

Iată o temă simpatică: discuția despre personaje antipatice din literatură. De ce îi spun simpatică? Pentru că multe dintre personajele înzestrate cu însușiri/ năravuri/înclinații ce pot fi socotite antipatice au sfârșit prin a deveni simpatice în ochii cititorilor, cu o postumitate persistentă și îngăduitoare, tocmai datorită cusururilor lor. Și nu merg mai departe decât la Hagi Tudose, al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, de o zgârcenie înduioșătoare (și, pe urmele lui, moș Costache din Enigma Otiliei), sau roșcatul Uriah Heep al lui Charles Dickens, de o libidinoșenie umedă și rece, de-a dreptul șerpuitoare. Uriah Heep a dat chiar numele unei celebre formații rock, pe melodiile căreia, Lady in Black și July Morning, dansam în vremea adolescenței mele la (dispărutele în ziua de azi) ceaiuri.

Întâi, câteva cuvinte despre personajele antipatice din perspectiva autorului. O spun răspicat: pentru autor nu trebuie să existe personaje antipatice. În clipa în care autorul socotește că un personaj nu merită decât dojană, dacă nu chiar dispreț, el încetează a mai fi autor, intră în carte și devine un personaj ca toate celelalte. A spune că cineva anume, fie el și un personaj imaginar, este antipatic este o opinie care intră în categoria lucrurilor definitive, este ceea ce se numește o concluzie. Or, arta nu trebuie să pună concluzii. Pericolul este real: concluziile omoară arta. Când textul ajunge la concluzii el devine tezist, moralizator, dacă nu chiar ideologizant. Dacă vrei să-ți exprimi concluziile, scrie pamflete, pune diagnostice, dă verdicte, scrie manifeste politice sau, și mai simplu, lozinci. Arta care pune concluzii e propagandă sub acoperire. E corectitudine politică. Or, eu nu știu ceva mai incorect politic decât arta, care își creează propriile reguli intra/extra muros, ba uneori regulile se schimbă după fiecare colț de stradă, căci, altminteri unde ar mai fi suspansul, quid pro quo-urile și răsturnările de situație?

Fiecare personaj, că e simpatic sau antipatic, trebuie să aibă șanse egale. Când autorul devine părtinitor, el măsluiește rezultatele, ca într-o fraudă electorală. Dacă Shakespeare, care mai era și actor pe deasupra și ar fi avut scuza că devenea pe scenă propria sa creație, s-ar fi lăsat purtat de sentimente, Romeo ar fi trăit până la adânci bătrânețe ca un nobil înstărit, Julieta ar fi devenit mamă eroină și Hamlet, regele Danemarcei. Dar Shakespeare, precum predecesorii săi, bătrânii greci, a lăsat personajele sale să-și urmeze destinul.

M-am confruntat, la rândul meu, cu situații de acest fel. În romanul Cartea șoaptelor, cele trei personaje principale gândesc în mod diferit istoria: unul socotește că trebuie să uităm, altul că trebuie să ne răzbunăm, cel de-al treilea că trebuie să iertăm. Deși am propriile opinii pe care le-am prezentat în întâlnirile prilejuite de lecturile publice, nu le-am exprimat în carte, lăsând fiecărui personaj șanse egale de a ne convinge. În romanul Copiii războiului particip, în calitate de autor, la discuția dintre un tânăr molestat și arestat la Revoluție și un fost colonel de Securitate. Puteam să devin protagonist în acest dialog, având în vedere propria biografie, și să țin partea tânărului, încercând să-l acopăr pe securist cu tot disprețul pe care cerneala îl poate împroșca. Cu toate astea, am socotit că e drept să las pe fiecare, fără patimă și mânie, să se exprime.

Autorul nu are simpatii și antipatii decât după ce termină de scris cartea, e doar un martor ocular, el povestește, nu judecă. Cel care judecă este cititorul.

Și acum trecem, fără a avea pretenția plicticoasă de a epuiza subiectul, la personajele antipatice din perspectiva cititorului.

De la bun început vă previn: eu nu cred că un personaj literar reușit poate fi caracterizat printr-un singur adjectiv. Un personaj viu nu poate fi liniar, el stârnește sentimente amestecate, în care simpatia poate alterna cu antipatia. Cel mai adesea, antipaticii sunt păcătoși. Dar păcatul, privit de la izvor și până la vărsare, o ia, uneori, ca apa Iordanului în ziua și locul Bobotezei, de la vale la deal. Raskolnikov, din Crimă și pedeapsă de Dostoievski, a comis o crimă abominabilă dar, citind până a ultima pagină, rămâne el un personaj antipatic? În treacăt fie spus, proza lui Dostoievski, de la Demonii și până la Frații Karamazov, abundă de personaje care te pun în mare încurcătură când e să le țintuiești, într-un loc sau altul, în insectarul moralei. Meursault, din Străinul lui Camus, a cărui indiferență după până la cinism ar trebui să ne fie antipatică, dar rămâne el astfel când îl situăm într-o lume cel puțin la fel de indiferentă? Citiți Visul Celtului de Mario Vargas Llosa și spuneți-mi dacă Roger Casement vă este antipatic sau nu. Am ales la întâmplare cele trei personaje, dar acum îmi dau seama că ele au și altceva în comun decât (ne)șansa de a vă fi antipatice: toate trei au sfârșit pe eșafod. Dar nu neapărat și pentru cititor.

Încurcătura e și mai mare atunci când personaje care debutează prin a fi antipatice, sfârșesc prin a fi simpatice. Un astfel de personaj este Vautrin, protagonist, sub diverse heteronime, în romanele lui Balzac. Un altul este hugolianul Jean Valjean. Și de ce nu, Faust al lui Goethe, care, din amoralitatea sa atotștiutoare, prăbușit în zădărniciile vieții, ajunge să se mântuiască. Un personaj complicat, în privința asta, este și cârciumarul Ghiță, din Moara cu noroc de Ioan Slavici. Până și Humbert Humbert, din Lolita lui Nabokov are unele motive de a face recurs.

Ca să nu mai vorbim că unele personaje pot deveni antipatice în ochii „binelui public” doar din cauza fundalului ideologic, recăpătându-și apoi aura tragică. Aș aminti aici pe (de două ori victima) Babis Vătășescu din Căderea în lume de Constantin Țoiu sau pe Ion Gavrilă Ogoranu, vânat de securitate zeci de ani și care, recent, a devenit eroul unui scenariu cu titlu sugestiv, Portret al luptătorului la tinerețe, ecranizat în 2010.

Un caz interesant în această privință îl reprezintă personajele lui Caragiale, de la Leiba Zibal până la Cațavencu și Agamiță Dandanache. Cu cât ele sunt purtătoare ale unor năravuri care le-ar face antipatice, cu atât au o șansă în plus de a ne deveni simpatice.

Să nu nuanțăm, totuși, în mod excesiv. Există și personaje care nu au nicio șansă de reabilitare în ochii cititorului. Iago din Othello-ul shakespearian, Fagin din Oliver Twist al lui Dickens (utilizat chiar pentru a stârni antipatii antisemite), Cucuveaua și Învățătorul din Misterele Parisului de Eugėne Sue sau, la noi, Dinu Păturică din Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon ori Tănase Scatiu din romanul omonim al lui Duiliu Zamfirescu. Să nu mai vorbim de numeroase personaje de basm, de la regina cea rea din Albă ca Zăpada până la Spânul din Harap Alb ori demonice, de la Frankenstein și mister Hyde până la contele Dracula și Dr. Mabuse. Deși, dacă stăm să ne gândim, chiar și asemenea personaje satanice au simpatizanții lor, ceea ce arată încă o dată că totul e relativ, până și antipatiile.

E de adăugat și faptul că unele personaje, cum ar fi domnișoara Cucu, din piesa Steaua fără nume de Mihail Sebastian, pot fi antipatice, fără să fie și rele.

Nu întotdeauna personajele simpatice au câștig de cauză și nu întotdeauna personajele antipatice sunt pedepsite pentru păcatele sau năravurile lor. Nu totdeauna personajele simpatice sunt și pozitive iar cele antipatice, negative. Dacă ar fi așa, literatura n-ar mai avea niciun farmec, iar arta s-ar putea scrie doar utilizând programe software. Și, în orice caz, un personaj antipatic e mai viu, mai provocator, uneori ai senzația, întorcând pagina, că mai e puțin și-ți bate la ușă.

Varujan Vosganian (n. 1958) este poet şi prozator. A publicat volumele de versuri Şamanul albastru (Editura Ararat, 1994), Ochiul cel alb al reginei (Editura Cartea Românească, 2001), Iisus cu o mie de braţe (Editura Dacia, 2005) şi Cartea poemelor mele nescrise (Editura Cartea Românească, 2015), precum şi volumele de proză Cartea şoaptelor (roman, Editura Polirom, 2009, 2012), Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (nuvele, Editura Polirom, 2013), Copiii războiului (roman, Editura Polirom, 2016). Cărţile sale au fost premiate sau nominalizate la premii importante în ţară şi în străinătate. Traduceri, prezentări, lecturi publice, precum şi comentarii critice ori eseuri din şi despre scrierile sale au fost realizate în numeroase ţări ale lumii.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”

Urâții

Lipsa de înțelegere, de empatie, am spune acum, îl face pe Ibrăileanu să-l considere pe Chiriac