/

Urâții

Lipsa de înțelegere, de empatie, am spune acum, îl face pe Ibrăileanu să-l considere pe Chiriac un personaj antipatic.

186 vizualizări
Citiți în 6 de minute

Titlul acestui răspuns la anchetă se revendică, deopotrivă, de la termenul care încheie tripleta the good, the bad, the ugly, fiind alternativa la veșnica împărțire în buni și răi, și de la replica  revoltată a dlui Goe, din tren: „Ce te bagi dumneata, urâtule?”. Așadar, când Marius Miheț mi-a propus să scriu despre antipatici, m-am gândit mai puțin la răi, și mai repede la urâți.

Personaje respingătoare fizic, pe care autorii lor le-au hărăzit să stârnească repulsie, precum Uriah Heep al lui Dickens. Cu toată ipocrizia lui, menită a-l face să treacă drept un om cumsecade, un gentleman, de ce nu, urâțenia chipului face pereche, cum îi șade bine personajului victorian, cu o fire abjectă. Este cazul, în proza noastră, al doctoriței Rim, de pildă, din Concert din muzică de Bach. Ar părea că urâțenia și felul șleampăt în care se îmbracă n-o caracterizează sufletește pe cea care ne este înfățișată drept „buna Lina”, însă, în cele din urmă, o răutate fioroasă, de speriat, precum ambalajul nu prea atrăgător, se impune ca adevărata ei natură.

Neatrăgători fizic sunt, în literatură, și zgîrciții. Costache Giurgiuveanu, un moșneag de desen animat, mai ales prin ținuta foarte precară, nu stârnește nicidecum simpatie, ca și Hagi Tudose, tot mai împuținat și mai cârpit pe zi ce trece, cochetând cu niște spaime supranaturale care, însă, nu ajung să-l schimbe, ca pe Scrooge, la față. Apucături de avar are și Guica, mătușa Moromeților, de la merele luate de la mocani cu aceeași tactică a lui Hagi Tudose de a ciuguli mizilicuri gratis de la negustori, la „stai naibii jos pe pământ, că se rupe patul cu tine…”. Zgârcenia și frustrarea de a nu se fi căpătuit din vina familiei o fac urâcioasă și antipatică.

De altfel, în romanele satului, prin cine știe ce socoteli strâmbe ale destinului, fete, precum odinioară Guica, sau flăcăi fără noroc ajung, din oameni ca toți oamenii, niște tarați nefrecventabili. E cazul lui Ion, sau al lui Națl Hubăr. Violenți, profitori și, de bună seamă, antipatici.

Lipsa de înțelegere, de empatie, am spune acum, îl face pe Ibrăileanu să-l considere pe Chiriac un personaj antipatic, chiar dacă jupânul e cel cunoscut drept Titircă, inimă rea. De ce asta? Fiindcă, spre deosebire de Dumitrache, un încornorat jovial și naiv, Chiriac e rău în bănuielile lui asupra Vetei (și își arată rău recunoștința, spune criticul, față de soțul ei). Și mai neînțelegător e cu Tache Pantofarul, pe care vrea să-l scoată la exerciț, deși Veta îi spune că acela e bolnav de lingoare. Replica lui Chiriac: „ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu nu sunt bolnav?” dovedește și prostie încremenită în proiect, și sărăcie sufletească. Așadar, Chiriac e un nesuferit cu sânge rece, precum un șarpe crescut la sân.

Urâte sunt, la Arghezi, în Cimitirul Buna-Vestire, fețele imposturii. Urmași, în linie directă, ai urâciunii „fără suflet, fără cuget” a lui Eminescu. Antipatici fiindcă uzurpă poziții cărora nu le fac cinste. Iar raptul lor, vorba aceluiași Arghezi, chit că e vechi, răspunde în rănile noastre. Cum vă sună, „profesorii și oamenii iluștri suferă de o lipsă de timp îngrozitoare, care nu le dă răgazul să scrie cu mână proprie și cu geniu personal cărțile destinate să-i păstreze”? În fiecare dimineață mai urât se descoperă și eroul lui Eliade, din Romanul adolescentului miop. Ceea ce nu-l face atât antipatic, cât antipatizat de cei din lumea lui, de celelalte personaje ale jurnalului. Aici, deja, începe o altă discuție, despre antipatiile și simpatiile ființelor de hârtie. Potrivită, poate, pentru o altă anchetă.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”

Totul e relativ

De la bun început vă previn: eu nu cred că un personaj literar reușit poate fi