Forme de sinceritate diaristică

Făcând abstracție de vreo patru-cinci poeme prolixe și fade, La topirea ghețarilor reprezintă debutul în poezie izbutit al unei poete ambițioase, cu o vervă de nestăvilit. / Scris cu o luciditate consternantă, Traxx este exact ceea ce se vrea: un proiect literar dublu exclusivist, căci un trip complex pentru (post)mileniali, respectiv un experiment ermetic-decadent pentru boomeri.

1588 vizualizări
Citiți în 12 de minute
* Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor, Casa de pariuri literare, 2021, 74 p.
** Elena Boldor, Traxx, Editura OMG, 2021, 88 p.

Am ales să scriu laolaltă despre două debuturi din acest an în special pentru că niciunul dintre ele nu mizează pe poezie în sensul consacrat al cuvântului. Dar și datorită deosebirilor flagrante. Dacă în versurile Anei Săndulescu transpare prozatoarea (nu e coincidență faptul că vorbim de autoarea romanului Anamneza) și amatoarea de istoria artei, cartea-obiect a Elenei Boldor pare a fi rezultatul altoirii jurnalului intim de teenager cu new media – html-uri, respectiv tweeturi, messuri și story-uri din social media.

Cu un titlu înșelător, fals ecologist, își face intrarea în poezie Ana Săndulescu. Descriptivitatea și introspecția uzitate în versurile din La topirea ghețarilor par să fie desprinse – cu adaptările de rigoare – din lirica lui Bolaño, susținând dialogul contrapunctic și cvasi-paralel dintre două avataruri ale eului, Espera și Lia. Senzația e că sub pretextul unei expoziții de traume suspendate în timp, cele două personaje se creează reciproc (ca în Mâini care desenează de M.C. Escher): Espera o zămislește poetic pe pictorița Lia, în timp ce Lia o plămădește plastic pe poeta Espera. Ele par să comunice semi-telepatic drept vechi colocatare ale aceleiași conștiințe („cameră” în care se mai ițesc, pur decorativ, Amelia Hernán, Pascual Inés și Víctor). Mai strâns împletit identitar decât clasicizații Dr. Jekyll și Mr. Hyde, tandemul Anei Săndulescu propune o dedublare pragmatică, menită să ordoneze un interior suprasolicitat. Dacă Espera se exprimă în versuri, Lia, pictoriță de găuri negre, preferă să-și înfățișeze ideațiile în proză. O tactică reușită, căci deseori concizia Esperei contrabalansează plăcut logoreea Liei.

Structural expansivă, lirica Anei pendulează între constatări amare precum „Am cunoscut viclenia celei mai bune prietene” (1. Lia), „E mai profitabil să fii asistat decât artist în lume.” (23. Lia), și planificări imediate: „voi picta lumi exuberante” (1. Lia). La topirea ghețarilor abundă în biografeme psihologizate, valorificând astfel mottoul-deviză: „Dacă te uiți mult timp la un perete alb/ începi să vezi crăpăturile” (Adrian Diniș).

Conflictul principal al poemelor este unul lăuntric, între rutina impusă de fluxul cotidian de evenimente și impulsurile boeme: „o viață normală nu era ceea ce mă interesa, mulți corporatiști acuzau lipsa orelor în zi. În interior, curgeam valuri, valuri,// știind că aparțineam demisolului, boxei, mediilor de diluție.” (21. Lia) Acest front naște uneori răbufniri contraidealist-ilare, precum: „n-am putere și nici interes să mai fiu artă” (18. Espera); alteori, paradoxal, acesta sporește simțul responsabilității: „sunt o femeie matură și împlinesc// sarcinile Marelui Oraș, cum doar un mascul alfa o face.” (8. Lia) Un soi de ultraluciditate agasantă veghează eul la tot pasul, blocând satisfacția intelectual-artistică, dar atrăgând revelații utile: „Am priceput că a-ți cunoaște sinele e// un mușchi ce merită antrenat, un drapel albastru ultramarin” (13. Lia), „văd orice ieșire din zona de confort ca pe o osteoporoză de care suferă liniștea” (27. Lia).

Nu în ultimul rând, prea numeroasele subconflicte (sau „micro-traume”, cum le numește poeta) supuse analizei – trădarea de către prietena apropiată, pierderea/absența părinților, capcanele rutinei („dar zilele sunt abrazive”, 17. Lia), grija banilor, lipsa inspirației etc. – tind să-și poarte cititorului spre limanul saturației și al perplexității. Acest ghem de trame ar fi meritat disecat, pe îndelete, în perimetre romanești. Poate cu altă ocazie.

Per ansamblu, volumul lasă un iz automotivațional, semn că poezia Anei Săndulescu e în primul și-n primul rând una de factură terapeutică. Făcând abstracție de vreo patru-cinci poeme prolixe și fade, La topirea ghețarilor reprezintă debutul în poezie izbutit al unei poete ambițioase, cu o vervă de nestăvilit.

De cealaltă parte, Elena Boldor exersează în Traxx un discurs manifestat și teoretizat pe tărâm american relativ recent (în anii 2010), iar la noi întâi, prin import, prin intermediul traducerilor apărute în revista Zona nouă[1], pe urmă, la propriu, odată cu debutul din 2019 al lui Tudor Pop cu placheta Softboi mimosa (de care volumul Elenei, superior, se detașează valoric). Alt-lit, repudiată din matcă de literații old fashioned, propune, înainte de toate, o nouă sinceritate, efect al drogurilor soft. Vorbim de o atenție auctorială schizoidă și letargică. O naivitate ce încorporează ironia și care se justifică atât chimic (tripuri), cât și social, prin prisma alienării capitaliste.

Promovând un teribilism tehno-mesianic cu inserții de imaginar glitchcore, textele Elenei au abilitatea de a aborda teme înalte mimând registre joase. Obsesia definirii sau echivalării cu câte o trăire adolescentină a marilor concepte se conturează în virtutea unui nihilism activ, de tip yolo. Rebelă și anti-rebelă (David Foster Wallace) în același timp, persona din Traxx creează aparența că vrea, mai mult decât orice altceva, incluziune – să facă parte din ceva mai mare: „vreau să învăț denumirile vântului în diferite părți ale lumii/ și cuvinte ciudate care descriu starea de spirit pe care nu o poți explica” (raver stay wif me).

În fapt, pe Elena o interesează numai temele filozofice majore – iubirea, moartea, extazul, adevărul, planurile realității, sinceritatea; doar pe acestea le joacă pe degete tastând tweeturi și messuri facile, dar cu miez: „once i had a nightmare that paris hilton sent me to concentration camp bc i was poor”, „I WAS BORN ON THE INTERNET/ I WILL DIE THE SAME WAY” – ultimul, un soi de slogan al așa-numitei generații Z.

Minuțioasă, dar mereu în slo-mo, poeta reflectează, uneori intuitiv, alteori empiric, asemeni unui geniu precoce, asupra întrepătrunderilor fizicii cu metafizica: „aș putea spune că trăiesc o revelație profundă/ a modului în care lumina funcționează și iluminează toate lucrurile/ inclusiv percepția corpului și a convingerilor mele religioase”. Fervoarea ei cerebrală se înfruptă din fatalitate („îmi voi șterge toate conturile de socializare/ pentru că vreau să știu ce simți când ești mort”, raver stay wif me), activând adesea un fir delicat, dar electrizant, de sarcasm: „există un nr. :semn infinit: de lucruri care pot fi/ comunicate prin căutarea google de pe internet/ mi-e teamă că nu voi muri niciodată.” (raver stay wif me)

Când navighează în meandrele kitsch-ului senzorial, se observă în Traxx o oarecare apropiere de Softboi mimosa („tot ce se atinge de tine poate fi posibil”, știu cine vreau să mă ducă acasă în seara asta; „este minunat să ai ceva de atins”, singurul lucru care-mi amintește de tine e posterul cu kate moss; „i am liking comments on youtube to show emotional support”), însă acest aspect nu este definitoriu pentru proiectul Elenei. Exercitată nonșalant, atitudinea predominantă de supunere benevolent-masochistă în fața alienării („submisivitatea e un mod legitim de a exista”, my hands are touching each other because they cant touch you) devine staza finală a instabilității emoționale.

Strict discursiv, surprinde plăcut faptul că, deși la debut, orădeanca reușește să-și strunească întregul univers ideatic cu ajutorul a numai patru tipuri de enunț (de altfel, spectrul sintactic specific alt-lit): 1) definiții/aproximări/probabilități; 2) aserțiuni optative; 3) aserțiuni senzoriale; 4) fulgurații diaristice. Iată portativele pe care evenimentele majore îndelung așteptate se suprapun cu bagatelele, iar referințele la high-culture (Nietzsche etc.) respectiv la pop culture (Paris Hilton etc.) coexistă în armonie.

Elena Boldor se erijează remarcabil în vocea unei realități descentrate, dispersate, renegociabile din perspectiva majorității (pseudo)științelor. Scris cu o luciditate consternantă, Traxx este exact ceea ce se vrea: un proiect literar dublu exclusivist, căci un trip complex pentru (post)mileniali, respectiv un experiment ermetic-decadent pentru boomeri.


[1] Nr. 3-4/2014.

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar, redactor de carte și redactor-șef adjunct „Familia”. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a cinci volume de poezii (dintre care două apărute și în maghiară) și al studiului Bihorul poetic postbelic. O perspectivă critică asupra liricii româno-maghiare. A tradus texte din peste șaptezeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Suedia, Republica Moldova și Polonia. Selecții din poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, suedeză, polonă, daneză, croată, greacă și hindi.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”