Poemul curcubeu se definește ab initio drept experiment, pariu și performance, așa cum Robert Șerban, autorul, alege să-și ștanțeze construcția lirică într-un soi de legendă a volumului în discuție. Doar că intro-ul confesiv și asumativ al poetului deopotrivă deconspiră și demontează clișee și stereotipuri bine înțepenite în mentalul colectiv al publicului cititor de poezie, șabloane vizând atât scriitura ca proces, cât și cartea ca produs final și, de ce nu, profilul scriitorului ca arhetip anchilozat și rigidizat ca imago; Pariu pe un experiment sancționează totodată o falsă amprentă a valorii dată de cantitativ în detrimentul calitativului actului scrierii și devoalează un credo profund personalizat și individualizat a ceea ce presupune ipostaza scrierii, respectiv poza scriitorului. – „scrisul implică rezistență, concentrare de durată, acuitate, energie. (…) un protest tacit față de modul în care e perceput, deseori, scriitorul român: un personaj care nu face mare lucru. (…) Scriu cu și din plăcere, cu scopul de a-mi oferi surprizele și, poate, bucuriile, pe care lucrul la un text de ficțiune le oferă. (…) se scrie enorm, arta a ajuns să fie aproape orice are chef oricine să o numească astfel”.
Dar Robert Șerban nu e nici la primul experiment, nici la primul pariu câștigat într-ale ficțiunii: a mai probat și înainte de a intra în al 50-lea an de viață că „poate ține la tăvăleală, că se poate juca” sau că are anduranță și mai ales substanță în a da gustul potrivit poemului și-n a-l face mai mult decât digerabil și surprinzător lectorului – volumul scris la trei mâini – Dan Mircea Cipariu, Robert Șerban și Mihai Zgondoiu, Timișoara în trei prieteni (Editura Brumar, Timișoara, 2003) e o astfel de mostră de succes. Poemul e în sine un curcubeu, un arc imens multicolor, un fascicul amplu de raze și se articulează dintr-o suflare, ca după o ploaie scurtă și răcoritoare de vară; pe de altă parte, Poemul curcubeu poate fi așezat firesc în proximitatea ori mai degrabă în continuarea Barzaconiilor… (Editura Hartmann, Arad, 2005) în care Robert Şerban în varianta sa existenţial-precoce scanează parametrii unui univers (atât de exploatat beletristic) într-o manieră pur verosimilă, zglobie, chiar zgubilitică şi acaparantă îndeosebi prin necenzurarea vocii inocente, lăsată să se desfăşoare în plenitudinea şi firescul său; autorul se cocoaţă la înălţimea unui reflector naiv şi fin observator al adultului, pe care-l exilează într-un spaţiu exclusiv paralel cu al lui, a cărui înţelegere funcţionează fragmentar-insolit, sustrăgându-se unui demers matur al comprehensiunii. Asumarea ipostazei se consumă apelându-se la supoziţia naivă, iar criteriul delimitării beneficului de nociv vine ca materializare a distincţiei afective. Un habitat fals-frământat, însă major în minusculul preocupărilor personajului, asimilează succesiv bănuiala instinctivă a culpei, impulsurile şi curiozităţile senzual-erotico-ludice primare, încropirea simţului estetic bazat pe afecte şi dezgust în fază incipientă, naturaleţea mimetismului şi amplasarea sa într-o ordine a lucrurilor, confuzia termenilor într-un exerciţiu delicios al asociaţiilor ieşite din rutină, spaimele instinctuale dublate de reacţii aşijderea, tertipul decantării între bine şi rău prin raportarea la propria-ţi piele, absenţa conştientizării proprietăţii termenilor şi, implicit, a penibilului gafării, competiţia infantilă golită de culpa morală, precum şi construirea unui spaţiu paradisiac ca alternativă la agresivitate, dar şi apartenenţa copilului la micro-grup – toate într-o cavalcadă de enunţuri scurtissime, sacadate ritmic, dar trădând prisma naivităţii, a puerilului adorabil şi a inocenţei în stază brută.
Dacă Barzaconii se citeşte pe nerăsuflate, debordând a hilar şi a semanţii ale ingenuului autentic, Poemul curcubeu conservă aceeași curgere golită de orice urmă de artificios și completează un rețetar al supraviețuirii adolescentine și mai apoi june dincolo de întunericul, frigul și spaimele existenței în comunism. Robert Șerban personalizează insolit aceste trei coordonate constante ale poemului său și le ridică la rangul de personaje, cvasi-ierarhizându-le: astfel, frigul devine adjuvantul, spaima – însuși motorul devenirii, iar întunericul protagonistul călătoriei înspre sine, zbătându-se în apele mocirloase ale unui timp expandat, purtător de umbre și angoase; moartea se-ntrevede nu doar ca o himeră și pândește amenințător la orice pas tot acest traseu și totodată univers auctorial („întunericul stingea ceva în mine/ și îmi dădea un fel de curaj/ (…) iarna întunericul nu venea singur/ probabil că îi era cam frică/ și de asta îl însoțea îndeaproape/ frigul/ amândoi soseau cam pe la 6 seara/ și uneori întunericul nu pleca nici la 11”; „iar la priză la priză la priză/ unii băgau câte-o sârmă și o terminau/ pentru totdeauna/ cu frigul// viața era mai lungă pe-atunci/ fiindcă întunericul mișcă fără putere timpul/ (…)/ 10 părea că n-o să mai ajungă la mine-n cameră/ iar 11 cobora din tavan/ o dată cu strigătele victorioase ale vecinilor din cartier/ (…) îl bănuiam și pe el că vrea să păstreze spaima în mine/ să nu cumva să mă părăsească/ să nu mă țin de carte/ și să ajung un neisprăvit/ (…) frigul te face neînfricat/ iar întunericul invizibil/ (…) bezna era de la an la an tot mai prietenoasă/ și nu se lăsa dusă/ dar eu mă transformam într-un soldat de elită/ (…) pe întuneric vezi cel mai bine/ hai privește/ moartea a apărut și ea de câteva ori/ în carnea și oasele unor oameni/ pe care-i iubeam sau îi cunoșteam/ (…) moartea e un artist pe care nu-l interesează/ decât lucrările lui”). Toate minusurile înregimentării și întovărășirii comuniste sunt oarecum îndulcite în viziunea copilului adolescent și mai apoi înăsprite din perspectiva junelui militar; universul amprentat de umbre este la rândul său populat de figuri familiare ce vin să ofere protecție și ghidaj, atenuând și reconfortând aventura sinelui. Practica delațiunii, tentația exilului, realul închisorii și al damnării – toate respiră dulceag-amărui în acest poem al lui Robert Șerban, toate vociferează în mini-arhitecturi plastice, absconse, creionând per ansamblu staze ale paradoxului progresiei interioare.
Un poem al inițierii, o mini-istorie concentrată într-ale devenirii, experimentul-pariu al scriitorului mai deconspiră și alte dimensiuni pur auctoriale: că poezia lui Robert Șerban e „autoreferențială, [că] ea devine și un instrument de cercetare a celui care sunt și a lumii în care trăiesc.”; că în ecuația specifică moșirii textului, ambii termeni – atât inspirația, cât și transpirația – își au locul lor și amândoi facilitează rezultanta armonioasă, care gâdilă într-un mod plăcut urechile cititorului și care, în speță, hașurează inspirat adevăruri mai mult sau mai puțin dureroase, mai mult sau mai puțin camuflate, despre fiecare dintre noi în parte; că drumul parcurs de Robert Șerban de la „scriam/ pentru fete/ dar mai mult pentru mine” până la „aveam o dorință mică micuță/ cât o propoziție/ să-mi fie publicate într-o carte poeziile” a cotit și a șerpuit aidoma unui râu năbădăios, a urcat pieptiș asemenea unui împătimit al muntelui și în cele din urmă a poposit pe insula poeziei pe care o inspiră-expiră ludic, substanțial, persuasiv și șarmant cu prisosință.
