La recitire
Exerciţiul relecturii e, în cazul meu, o obişnuinţă. Nu îmi dau seama cât de utilă, dar în orice caz necesară din cel puţin un punct de vedere: acela al confruntării propriilor mele receptări ale cărţii respective în momentele diferite în care a fost citită. Cu Nora Iuga, poetă complet atemporală şi de o constanţă a scriiturii cum puţini autori au în literatura română, salturile peste timp par să nu aibă niciun efect asupra senzaţiilor pe care le stârneşte în cititorul de poezie. Iar cu lirica Norei Iuga nu ai decât două variante: fie o iubeşti (şi îi urmezi, ca tânăr poet, „amprenta”), fie o deteşti (s-a mers până acolo încât un scriitor foarte bun al generaţiei 2000, îl numesc pe Dan Sociu, s-o considere absolut irelevantă literar, în ciuda recunoaşterii critice a poetei mai ales în spaţiul german, unde a beneficiat de diverse burse şi de unde a primit nenumărate premii & distincţii).
De aceea, relectura Opiniilor despre durere m-a pus pe gânduri. Publicată iniţial în 1980 la Cartea românească, într-un context politic măcinat de cenzură, şi reluată acum, după 40 de ani, la Casa de pariuri literare, cartea îşi păstrează nealterat ermetismul. Marcă a suprarealismului cu care ne-a obişnuit autoarea, şi mizând mereu pe procedeul – chiar de ea enunţat – al „dicteului automat”, adică al scriiturii care urmează firesc logica gândului, de foarte multe ori în răspăr cu logica discursului, convenţională şi previzibilă, acest tip de ermetism capătă valenţe noi astăzi. În epocă, el putea foarte bine trece ca simbol al „şopârlismului”, al strecurării intenţionate de metafore subliminale, pentru a dribla cerinţele cenzurii. Astăzi, el nu e altceva decât expresia frustă a unei libertăţi pe care nu doar că autoarea şi-o asumă până la delir, ci care constituie însăşi esenţa operei Norei Iuga. Riscurile, atunci ca şi acum, sunt legate de opacitatea cu care un lector neexersat ar rămâne după parcurgerea versurilor. Cu toate acestea, poeziei nu i se poate nega nici acurateţea, nici refuzul de a ceda vreun centimetru din marea schiţă a gândurilor galopante care trec mereu şi mereu prin minte. Nora Iuga nu pune nicio stavilă. Şi de aceea, poezia ei nu are nevoie de revizuiri. Şi atunci, şi acum, ea exprimă, la scara 1:1, interiorul unei fabrici de imagini, sunete şi sentimente, legate prin nişte sinapse colorate, gata oricând să explodeze luminos, spre deliciul cititorului: „nu această stare mă interesează/ nu această mereu lăcomie de dragoste/ şi nu mila de oameni sau afecţiunea/ pentru feţele mai urîte ca mine/ vreau să vorbesc despre negrul albastru/ despre luceafărul rău pîndind la tîmpla femeii/ cînd alăptîndu-şi copilul visa trei cai albi/ şi-o lampă de gaz răsturnată// e soare afară/ – lipeşte-ţi o frunză pe faţă! -/ ca un păianjen o mînă te pipăie/ (orbii au obiceiul să-ţi caute/ pete secrete sub piele)/ ce visezi cînd şezi noaptea/ în albul cearşafului sugînd din somn/ dulce laptele morţii?” (p. 43)
Opinii despre durere rămâne unul dintre cele mai bune volume de poezie semnate Nora Iuga. Iar autoarea – mereu surprinzătoare prin încăpăţânarea cu care continuă sondarea celor mai mari taine personale.
Beautiful scars
Acum câţiva ani (vreo 9) scriam entuziasmat despre Păpădia electrică, volumul de poeme al lui Şerban Axinte. Mi se părea o gură de aer proaspăt într-un context poetic în care primau egocentrismul, nombrilismul, tonul revanşard. Iar autorul îmi apărea ca un personaj aproape ireal, cu o candoare simplă, de băiat sfios şi inocent. Acum, cu acest nou Scrâşnetul dinţilor, prăpastia care desparte imaginea feerică din Păpădia electrică de traumele recente pare enormă. Poezia, însă, nu-şi pierde din supleţe şi din fluiditate. Şi asta pentru că, în spatele oricărei tragedii, autorul e capabil să înţeleagă promisiunea unei izbăviri. Iertarea (a lui de către el însuşi) vine şi sub forma unei „scuze” mântuitoare, de unde reiese că vinovată e mai degrabă calea aleasă decât sufletul care a încercat-o: „acum vrem ţigări şi cafea, mai e până să jonglăm cu/ bilele de gaz, până să scriem împreună cea mai profundă/ poveste, am auzit că rădăcinile răului irigă organele/ sexuale, acum nu putem gândi, gratii, gratii, un petec de/ cer, eşti bun, dar ai făcut toate alegerile greşite;” (p. 15).
Toate dramele sunt interiorizate; moartea părinţilor e înţeleasă ca o predare de ştafetă, într-atât de puternică e senzaţia de continuum. Iar potenţarea acestei legături afective de dincolo de viaţă vine mai ales din conştientizarea, de către autor, a propriilor lui limite organice. Prima parte a volumului e o excepţională lirică a spitalului, cu tot ce presupune ea: mizerie fizică, disperare, dependenţe vinovate, autodistrugere, consolare psihotică etc. Amintind uneori de dramatismul Întâmplărilor din irealitatea imediată a lui M. Blecher, notiţele sumare despre lumea dintre zidurile ospiciului capătă un sens mai înalt decât simpla menţionare a medicaţiei pe care pacientul o ia: „mama conduce dricul,/ mama ne dă de pomană/ pentru sufletul ei,/ mama scrie pe un colţ de masă/ un necrolog şi câteva acatiste/ mama îşi ţine singură/ slujba de înmormântare,/ trei zile la rând/ a fost cu noi la priveghi;/ sicriul mamei e aşezat/ – din motive lesne de înţeles –/ la mine în cap./ groparii îmi bat cele patru cuie/ în ţeastă./ din capul meu/ nimeni şi nimic/ nu poate să iasă/ acum, după cele 40 de zile,/ mama îmi tot ţipă în urechi/ să o las să plece.// nu-mi rămâne decât să iau/ trei tablete de nurofen forte.” (p. 24) E foarte sugestivă această confuziune perfectă între suferinţa emoţională şi cea fizică, amestec care îl transformă pe destinatar (în acest caz, pe fiul rămas fără mamă şi cu afecţiuni trupeşti) într-un damnat fără scăpare. Sensibilitatea pe care o întrupează e atât de fragilă, încât ea poate fi spulberată cu cea mai banală uşurinţă: „uite, până acum nu am putut, nu am putut să scriu/ despre morţii mei înfricoşători de buni./ şi asta pentru că nu am datele necesare supravieţuirii.// dacă vrei să mă spulberi,/ rupe o păpădie de la marginea drumului/ şi suflă!” (p. 30) Ideea e reluată câteva pagini mai târziu unde, cu aceeaşi dorinţă de a crea o continuitate a viului, într-un poem intitulat unui fiu, autorul îşi priveşte extincţia ca pe o „împingere” înainte de către generaţiile care-i urmează, de parcă plecarea ar fi un gest de politeţe pentru cel care se va instala în acelaşi destin, ducându-l mai departe. Poemul e scurt, tulburător & simbolic pentru întreaga construcţie a volumului: „cu puţin timp înainte/ ca moartea să mă atingă/ pe ochi şi pe buze,/ voi şti/ că tu ai fost singurul om din lume/ care a suflat vreodată/ într-o păpădie.” (p. 73)
Pentru mine e cât se poate de evident că Şerban Axinte a atins maturitatea poetică prin Scrâşnetul dinţilor. Îl consider cel mai bun volum al său de până acum, dezvăluind un autor sigur pe capacitatea şi instrumentele sale poetice. Nimic nu te mutilează mai eficient decât propria sensibilitate spune el într-un text de la începutul cărţii, mixând confesiunea brută cu o subtilă pledoarie pentru cea mai nudă sinceritate.
