Nu mă întrerupe, debutul Cătălinei Stanislav, e, de la un capăt la altul, un exercițiu onest de (de)sacralizare post-breakup. Orice ar face, poemele ei revin de fiecare dată cu insistență în zona asta a recuperării afective, de unde își lansează „proiectilele” melancolizate cu încăpățânare, ba chiar aproape cu un masochism al recuperării afective.
Nu e o melancolie în sens clasic aici, însă; elegiacul textelor Cătălinei Stanislav, în măsura în care se poate vorbi despre unul, nu operează cu umori patetice, nu se lansează nicio clipă în declarații mari, intenționat-grave, prețioase, ci e prelucrat printr-un amestec reușit de firesc și notă cool în doză foarte bine calculată. Atât de bine încât rezultatul e o supurație sentimentală foarte prietenoasă cu cititorul, al cărei merit principal e, deci, faptul că vorbește pe o limbă comună despre despărțiri, frici, crize personale etc., pe care le asociază uneori cu un imaginar tributar referințelor pop culture care facilitează schimbul emoțional, în orice caz, pe un ton mereu simplu și firesc. Sclipitoarele „inventare” post-amoroase de aici vorbesc calm, aproape resemnat, chiar și-n punctele lor cele mai încordate, despre viața de dinainte și de după eșecul sentimental, țin contabilitatea cu deznodământ nefericit cu aerul unei mărturisiri făcute cuiva apropiat.
Registrul ăsta discursiv, în care narativizarea amplifică efectul de traumă banală, trecută în regim de obișnuință, se consumă într-un ritm-cascadă al confesiunii, în care suferința se traduce uneori prin reciclarea melodramei serialelor, a clișeelor lor obosite, așa cum se întâmplă în poemul care deschide volumul: „Sunt bine, le zic oamenilor, de parcă am fost foarte/ bolnavă./ Nu e ca și cum pot să spun/ că mă uit la seriale cu doctori și fete frumoase/ că știu că Meredith joacă prost și are un râs enervant/ dar după vreo 6 sezoane cumva a început să-mi placă de ea/ fiecare episod pare să aibă două chestii esențiale:// mereu cineva moare și altcineva nu-și poate mărturisi/ iubirea/ pe cineva lovește autobuzul, sau moare într-un/ accident de avion/ și se decide ca în ultimele minute de viață să zică/ „hei, voiam să știi că eu sunt mega îndrăgostită de tine/ de 10 ani.”/ apoi el plânge./ și el e îndrăgostit, dar e bărbat, nu și-a dat seama/ hai să ne luăm o casă și un câine, să avem un lac cu dig/ zice printre lacrimi/ și un leagăn din ăla făcut dintr-o roată de mașină/ (care roată și câine pur și simplu vor fi deja acolo când cumpără casa)// Sunt bine, știu că oamenii în viața reală nu dau buzna/ unii peste alții în saloane de spital și nu țin un/ discurs frenetic de 10 minute la sfârșitul căruia/ se lipesc de toți pereții din salon pupându-se/ cât colegii lor zâmbesc de partea cealaltă a ușii cu geam.// În viața reală cred că oamenii se despart și poate au/ relații mediocre mulți ani/ în timp ce verifică statusul altcuiva pe facebook/ și intră pe site-uri rusești/ ca să vadă în secret story-uri pe instagram/ și în timp ce tastează username-ul în search bar/ le tremură degetele și le bate inima,/ aproape ca și cum ar da buzna într-un salon de spital/ să-și mărturisească sentimentele cuiva care urmează/ să moară.”, Hospital Drama. Schimbul ăsta inteligent de experiență funcționează peste tot în volum, fără să sufoce discursul echilibrat al poemelor, le lasă loc de manevră în exploatarea spațiilor intime pe care le survolează.
Asta pentru că poemele de dragoste ale Cătălinei Stanislav defilează cu tot arsenalul de vulnerabilități la vedere; prozaismul face carieră aici, depanarea fluxului afectiv se face mereu dinspre exterior spre interior, de la evenimente exterioare, adică, spre miezul fragil al desenului erotic, de fiecare dată cu aerul normalității și clarității confesiunii. Marile probleme ale lumii sunt redirecționate tot timpul spre dezastrul incomparabil al eșecului sentimental – o formă de asumare a unui conținut cu încărcătură explozivă pe care Cătălina Stanislav îl gestionează cu multă cerebralitate; chiar și dezastrele climatice și observația socială (din Stele căzătoare și Alte știri, baby, de exemplu) funcționează în Nu mă întrerupe tot ca punct de plecare pentru cartografierea relațiilor sfârșite prost, dozate, adică, numai bine cât să demonstreze ochiul critic al poetei în raport cu dinamica lumii (nu că intenția ei ar fi una de show-off), și expediate apoi rapid înspre specialitatea numărul 1 a Cătălinei Stanislav – manevrarea „malaxorului” sentimental. E un spațiu de lucru generos care îi permită să-și exploateze în detaliu întreg repertoriul de anxietăți, pentru că, în fond, indiferent dacă vorbesc despre ceremonialul post-amoros, despre feminitate și quirkiness-ul ei aferent (Normal to dry hair), feminism (Întrebări pe care mi le pun băieții când ieșim în oraș, Mă gândesc foarte des la posibilitatea de a fi mamă etc.) și geopolitică sub formă de pretext pentru dragoste, poemele din debutul ăsta închid de fiecare dată într-un cerc perfect o estetică a vulnerabilității în toată regula sub forma unor mici iluminări existențiale traduse printr-un vibe actual, care trădează singurătatea. Desenele ei identitare recompun, adică, mecanismele rutiniere și gesticulația cotidiană de tipul late 20s pe fondul unor introspecții decupate pe marginea banalului: „Lunile trec repede și uneori mă simt aiurea, ca atunci când nu citesc prefețele cărților”, Pofta inimii vs. „[…] și o să afle curând/ […] nu doar că am trei geluri de duș pentru trei părți/ diferite ale corpului/ toate același brand/ am și unul special pentru când călătoresc/ și cumva ăsta mi se pare cel mai înfricoșător lucru la mine”, Condimente vs. „nu spun nimănui niciodată/ că e ok, o să fim bine/ pentru că mereu trebuie să mi se spună mie”, o să fim bine. Banal care la Cătălina Stanislav ia proporții îngroșate; sunt mici incendii care inflamează din loc în loc textele ei și care se consumă într-un regim vizual clar, intim și cinematic, ca într-un videoclip al Lanei del Rey.
Nu știu dacă mai scrie azi cineva la fel de bine despre despărțiri cum o face Cătălina Stanislav. În orice caz, Nu mă întrerupe dă niște filme care se rețin multă vreme după epuizarea lecturii, empatic cu cititorul și care își asumă fragilitatea și și-o expune fără rețineri și fără să încerce o poză la modă prin tot demersul lui (post)sentimental. Linia lui de forță se citește în prozaismul momentelor delicate pe care Cătălina Stanislav le desfoliază curat și sincer, ca pe niște exponate firave, dar cu greutate. Un debut natural și care prizează firescul ca pe un canal de transmitere a emoției, dar și unul cu o voce cu irizări mileniale foarte actuale, care fără să meargă într-o direcție ostentativă și să facă abuz de filtre vizuale de tip insta, lasă în urmă niște imagini memorabile ale instantaneelor interioare. De neratat.
