Totuși, în ultima vreme se poate observa o ușoară îndreptare a situației. Am ajuns, prin nu știu ce miracol, ca publicul neimplicat direct în viața (!) literară să accepte ideea că nu doar moartea, ci și senectutea poate împrăștia în jurul unui om aura scriitorului sadea. Am evoluat, deci, am atins performanța de-a vedea scriitori și-n jurul nostru, scriitori în viață – chit că-n ultima parte a acesteia.
Fenomenul în cauză – îmbucurător, în definitiv – face ca aceeași percepție publică să plaseze în rîndul scriitorilor tineri oameni trecuți bine de 40 de ani. Deja cărunți și ridați, scriind de cele mai multe ori cu apel la nostalgie și experiența de viață, acești „tineri de perspectivă” sînt precedați, se înțelege, de scriitorii embrionari. De cei avînd vîrsta unor Eminescu, Blaga, Sadoveanu sau Camil Petrecut atunci cînd aceștia atinseseră deja maturitatea creatoare. Despre cei de pînă în 25 de ani nici n-are rost să vorbim. Sînt doar o boare la orizontul unui peisaj dominat de statui, dintre care unele, puține, încă – abia – mai clipesc.
Și mă gîndesc cîtă nevoie are literatura însăși de reînnodarea dialogului între cititori și scriitori. Și cît de ușor se poate face asta dacă renunțăm – noi, i.e. școala, societatea în general – la pretenția elitistă și falsă că distanțarea (culturală) pioasă face bine. Dimpotrivă. În cazul nostru, „virusul” trebuie încurajat să se răspîndească exponențial. Prin orice mijloace; în primul rînd prin contactul direct cu acești pacienți zero care sînt scriitorii în viață. Cu cît mai tineri, cu atît mai contagioși.
