Opera poetică a lui Ion Pop

În 2015 ,volumul Poeme 1966-2011, apărut în prestigioasa colecție „Echinox” la editura Șoala Ardeleană (îngrijitorii colecției – Horia Bădescu și Eugen Uricaru – fiind ei înșiși echinoxiști, ba chiar printre întemeietorii revistei studențești clujene ce avea să devină o instituție cultural-literară de recunoscut prestigiu în peisajul revuistic românesc din a doua jumătate a veacului trecut și de la începutul noului secol/mileniu) oferea o primă antologie din lirica lui Ion Pop, un instrument capabil să răspundă interesului față de devenirea în timp a liricii celui care pe scena literară fusese prizat, în primul rând, ca un critic și un eseist de vârf al modernității contemporane a poeziei române. Această antologie avea să fie considerată de Răzvan Voncu ca un „Bilanț substanțial și provocare interpretativă [care] ne invită să pătrundem într-o viață de poet, așa cum a fost. Și, în subtext, să ne revizuim, dacă este cazul, opiniile despre poezia lui Ion Pop.” (În Poeți români de azi, I, ediția a doua, revăzută și adăugită, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019).

Iată că în acest an, la aceeași editură, apare volumul Ferestre – poeme , Antologie de autor 1966-2021, cu Prefață de Al. Cistelecan (în realitate un veritabil studiu, subtil, profund și substanțial), autorul său fiind, lucru bine știut nu doar unul dintre cei mai valoroși critici de poezie română modernă și contemporană, dar, probabil, și cel mai calificat cunoscător al poeticii și poeziei lui Ion Pop. Într-o istorie ideală a poeziei române, capitolul (obligato-riu!) Ion Pop ar fi acoperit numaidecât de acest studiu al lui Al. Cistelecan. Lectura critică a hermeneutului oferă satisfacții de limpezime, finețe interpretivă sintetică și analitică, prospețime conceptuală și, nu în ultimul rând, eleganță stilistică, vectori , în fond, de adecvare a discursului critic la universul și viziunea poeziei lui Ion Pop. La tot pasul dai de formulări care ât că prin prima vârstă abia dacă adie o boare blagiană, iar din cea bacoviană au pătruns numai fiorii unei tematici ce trag după ea o scriitură mai denotativă, mai «realistă» a depresiilor (depresiunii) existențiale.” Aici cititorul e nevoit să se documenteze asupra pilotului pentru a prinde sensul metaforei „avionului critic”; „Ion Pop se plimbă printr-o lume ridicată pe un strat de simboluri și fiecare pas pe care-l face trezește o reverberație simbolică. (…) Oricât de delabrată, realitatea păstrează un potențial simbolic prin activitatea căruia se salvează. (…) Chiar dacă lumea se condamnă singură la trivialitate sau degradare (morală, fizică, poetică), Ion Pop o mântuiește printr-un proces de lustrație culturală. Deși realul alunecă în grotescul propriei cangrenări sau vulgarizări (ale căror peisaje poetul le creionează cu vervă sarcastică), Ion Pop îl ridică reflex la un prestigiu de noblețe. Îi găsește întotdeauna soluția salvatoare. Aceasta vine, de regulă, din fondul cultural (livrescul, la Ion Pop are și această funcție «salvatoare», de sine și de lume deodată), indisociabil legat de cel mitic și, la urma urmelor, de cel metafizic.” Mai mult/multe și mai bine nu se poate spune în privința funcțiilor filtrului cultural ca marcă a poeziei lui Ion Pop. Alte mărci ar fi „temperanța contemplativă și seninătatea nostalgică” (reper fiind poezia lui Ion Pillat) și un „scepticism creativ derivat din conștiința artificiului, a epuizării sensului și extenuării artei, foarte aproape de depresia clișeului de la Mircea Ivănescu”, la acest din urmă aspect criticul subliniind natura înrudirii poetice și poietice a celor doi: „Așa cum Mircea Ivănescu a scris epopeea insignifianței și drama locuirii în clișeu, Ion Pop scrie drama nostalgiei sensului, apăsat mereu de conștiința epuizării sau degradării lui. Chiar această disperare după sens e tema centrală a lui Ion Pop.”

Tot atât de pregnante sunt obsevațiile aferente abordării volumelor de versuri în cronologia lor, cu accentual principal pus pe ceea ce constituie, iarăși, marca fiecăruia dintre ele în planul viziunii poetice și al tectonicii acesteia sub apăsarea timpului, a vremurilor și a efectului ruminant al acestora asupra omului/poetului. Astfel, de la „un poet cu sânge de cerneală”, „cu o acută anxietate a convenționalității “, cu „o imaginație (cultă și culturală) mereu fascinată de un model”, o imaginație „analitică, de comentariu al realului”, de „procesare strictă a semnului în semnificație” etc. , adică poetul din primele volume – Propuneri pentru o fântână (1966), Biata mea cumințenie (1969), la cel din Gramatică târzie (1977), „volumul în care deprimarea de propria condiție a căpătat consistența excluderii existențiale”, spre Soarele și uitarea (1985) în care poezia „s-ar vrea un ritual de îmblânzire a realului, de eufemizare a atrocității”, deși spațiul iluziei devine tot mai irespirabil, pentru ca în Amânarea generală (1990) această viziune să-și îngroașe liniile angoasei și poezia să ajungă „pură cântare funebră”, păstrând însă aceeși formulă de „poezie-exegeză, de poezie-interpretare”. Volumul Elegii în ofensivă (2003) este cel care înregistreză o mutație profundă în poezia lui Ion Pop, el „poartă toate semnele unui șoc existențial tradus într-un șoc de formulă”, „literele s-au contaminat de moarte” , volumul următor, Litere și albine (2010) continuând „poetica existențială”, de exorcizare a panicii și de înseninare, cele mai relevante poeme fiind configurate pe teme repetitive: „melancolia morții, compasiunea fragilelor, iritarea la detracări, fie ele ale realului, fie ale morale publice, fie ale poeziei.” Deși am citat mult din studiul lui Al. Cistelecan (totuși, nu cât ar merita și cât aș fi dorit), nu pot trece sub tăcere admirabilul final: „Trecerea peste prag e tema magnetică a ultimelor volume. Poemele sunt atrase spre ea precum pilitura de fier, iar piese precum Bate și ți se va deschide reorientează și reconfigurează întreg peisajul de stări. Nu e un om «în fața legii», ci un om în fața speranței dramatice și a zădărniciei. Un om care nu se lasă însă dus din fața ultimei/supremei/disperatei speranțe. E Ion Pop.”

Pe coperta a patra este reprodus un pasaj din studiul-prefață în care, în clar, e fixat locul poetului Ion Pop în lirica românească: „ultimul său triptic – În fața mării (2011), Casa scărilor (2015) și Lista de așteptare (2019), precum și ineditele atașate aici – constituie o unitate creativă distinctă pe continuitatea evidentă a parcursului poetic. Prin ele, Ion Pop a devenit dintr-un poet stimat, fără îndoială, dar nu și privilegiat, unul dintre poeții cei mai relevanți ai zilelor noastre. Așa cum am mai spus-o, dacă n-a fost, Ion Pop sigur a devenit unul dintre marii noștri poeți.” Voi cita în întregime, cu titlu exemplificator, ultimul poem cuprins în secțiunea finală de poeme inedite, Bate și ți se va deschide: „Poți să stai în fața unei uși închise/ până ce te apucă disperarea/ și te auzi urlând,/ ori până ce,/ după atâta încordată așteptare,/ ușa devine Simbol.// ce-o fi dincolo? – te întrebi,/ ca un hermeneut cu experiență – ,/ sunt prietenii mei car au uitat/ că mă invitaseră la cină,/ o periculoasă lumină în care/ am exploda împreună, / un întuneric în are foșgăie/ mii de gândaci de bucătărie,/ metafore inestetice pentru semne de întrebare,/ ba, poate, chiar Fiul Omului, omului,/ omului – / cinând singur, / cu Pâinea pe masă,/ în cupă cu Vin? – / Atâtea și atâtea ipoteze de lectură.// Dar dacă Dincolo-i numai dincolo?/ / Ca să nu stau totuși degeaba/ încep să bat din nou,/ cu vechiul meu deget arătător./ Și bat și tot bat – , / tăcere, sânge de gust îndoielnic pe clanța ușii./ dar nu mă las,/ bat și tot bat. // Și mă tem tot mai tare/ că-mi voi petrece ani buni,/ bătând și bătând. Chiar dacă bănuiesc, / devenind dintr-o dată foarte modest,/ că nu voi puta , cu prosteasca mea încăpățânare./ decât să fac/ într-o zi oricât de îndepărtată/ o biată, ridicolă/ gaură-n ușă. // 12 martie 2021”

Ferestre este o antologie ce dă seama cu elocvență despre universul poetic al lui Ion Pop, aflat la deplina sa întrupare literară, apariția sa omagială la aniversarea a 80 de ani ai autorului fiind nu doar un gest tipografic impresionant și elegant, dar deopotrivă necesar și exemplar într-un moment deloc fast pentru receptarea poeziei române, a literaturii de certă valoare, în general, la această oră tulbure a culturii noastre umaniste.