Visătorul de visuri, carte publicată pentru prima dată în 1915 și dedicată de către regina Maria fiicei sale, Ileana, prezintă povestea clasică a unui tânăr care caută sensul vieții. M-am întrebat, citind, cum poate fi un asemenea basm, însețat de imagini și fascinant mai ales prin ornamentația lui, adresat unui copil. Acest lucru însă îi aduce un gând liniștitor cititorului peste care cartea poate cădea ca un tratat greu despre grădini fabuloase și spații legendare. Acțiunea e copleșitor de simplă, dacă ai ochi numai pentru ea: Eric Gundian, pictor la curtea regelui Wanda, visează chipul unei tinere și, înnebunit de acesta, pleacă în lume în căutarea ei. Deși pare să urmeze un tipar clasic, povestea este cu dus-întors: Eric o găsește pe tânără, însă o pierde la scurt timp după aceea; se reîntoarce la castelul regelui pentru e redeveni pictor și a o recrea pe cea care îi era dragă, dar se risipește pe el însuși.
Odată cu visul lui Eric, la castelul regelui Wanda e rumoare – cu toții discută despre nebunia tânărului, pentru că el nu mai semăna cu nimic din ceea ce lor le era cunoscut. Nebunia sa este, într-adevăr, o emblemă de ființă aleasă, la fel cum e și darul său artistic, dar privilegiul devine un rău ce trebuie răpus; tânărul e privit inițial ca „o ființă luminoasă din altă lume”, cei ce călătoreau alături de el pe mare crezând „că le poartă noroc în călătorie, că prezența lui liniștea furtuna și avea putere asupra stihiilor, că glasul lui minunat și fluierul magic fermecau vânturile și valurile cele neobosite și pururi schimbătoare”; însă Eric dispare treptat îndărătul călătoriei parcurse, astfel că povestea îi aparține, în cele din urmă, drumului, pe care orice lucru dorit și atins se risipește.
Visătorul de visuri este cel ce aleargă către un ideal pentru a învăța să-l piardă. Dorul din visul cel mai înalt al personajului nu poate fi alinat decât visând în continuare alte și alte visuri. Astfel, toată călătoria lui se transformă, până la urmă, într-o sărbătoare a imprevizibilului – dacă va înceta vreodată căutarea nu îi este dat să știe lui Eric: fiecare grădină a frumuseții se destramă, iar el își asumă chipul rătăcitorului prin excelență.
S-ar putea ca firul întâmplărilor să fascineze mai puțin cititorul, fiindcă basmul cucerește prin fiecare emoție nuanțată distinct și cât se poate de concret. Așa apare, de pildă, „grădina așteptării” – locul întâlnirii cu fecioara de zăpadă, care le cântă inimilor împovărate ajunse în ținutul ei cântece pentru copii, să se simtă iertate și să-și găsească odihna; imaginea prinsă într-o cromatică aparte e de o frumusețe nemaipomenită, datorită contrastului dintre emoție și concretețea întrupării ei: „…în palma ei întinsă Eric văzu trei inimioare care băteau și băteau ca niște păsări speriate – și fiecare inimioară era frântă și păta cu picături de sânge degetele albe ale fecioarei de zăpadă”.
Dacă fecioara de zăpadă îi arată durerea inimilor ce ticăie în agonia unor pierderi cunoscute doar de ele, nici preaplinul insuportabil al inimii nu-i rămâne străin lui Eric, deoarece în scurt timp el face un popas în grădina-labirint a unei alte fecioare, unde frumusețea pură se îngemănează cu viziunea înfricoșătoare de a atinge o limită pe care nu-i este dat să o atingă: „De ce îi ardea inima de durere? De ce venise aici? De ce nu făcuse cale întoarsă când clopotul străvechi îl avertizase atât de stăruitor? Dintr-o dată se simțea mai bătrân, mai înțelept, de parcă ar fi trecut ani în șir de când plecase de pe țărmul mării și se rătăcise în labirintul acela atât de plin de frumusețe și de ispită (…) și dincolo de toate era durerea arzătoare din inimă, dorul acela neîmplinit de ceva ce nu putea atinge”.
Visătorul de visuri e și o carte a întâlnirilor providențiale – fiecare dintre personajele ce îi ies înainte lui Eric îi arată un crâmpei din întregul vieții, esența ei fiindu-i descrisă tânărului de către un bătrân înțelept într-un moment de cotitură: „fericirea nu ne vine acolo unde o căutăm, sosește ca o suflare de vânt din necunoscut, iar atunci inima se bucură și peste tot ceea ce atingem cu privirea se revarsă o lumină fără seamăn. Atunci suntem plini de putere și curaj și orice om ne este prieten. Dar ce strângem la inimă nu este niciodată al nostru și nu-l putem păstra, căci așa este lumea”.
Foarte greu de descris în rânduri puține, Visătorul de visuri e un basm ca o oglindă imensă – odată cu fiecare nouă lectură cititorul e chemat să călătorească mereu printre alte și alte înțelesuri fără a le putea epuiza niciodată.
