Schimbările de registru în cadrul operelor autorilor care au o anume notorietate pot genera (și au făcut-o de multe ori) discuții aprinse, chiar polemici. Anul trecut Mircea Cărtărescu risipea colbul de liniște așezat între diferitele grupări literare lansând nu striga niciodată ajutor, interpretările fiind variate, noua carte de poezie a lui Cărtărescu primind atât laude (unele exagerate) cât și critici (în cronici ostentative sau nu). Capacitatea unei cărți de a primi atât titlul de maculatură, cât și cel de capodoperă nu ține neapărat de valoarea ei literară, ci și de greutatea numelui autorului și de atitudinea lui față de creație: Cărtărescu, probabil cel mai important scriitor român în viață (cu siguranță cel mai cunoscut), se despărțea aproape total de poezia care, cu mai bine de trei decenii în urmă, îl aducea în centrul atenției lumii literare.
Un fenomen asemănător ar putea să aibă loc odată cu lansarea noului volum de poezie al lui Dan Sociu (17 poezii, CDPL, 2021). Noua lui cărticică este cu siguranță simpatică, fapt impropriu unui poet care ne-a obișnuit în ultimii ani cu o literatură de o cu totul altă factură. Dacă în Uau (Polirom, 2019) biografismul întunecat, bukowskian, se împletea cu o curioasă construcție de natură mistică, dând noi valențe unui stil deja bine definit, iată că Sociu ne surprinde acum, mutându-și perspectiva într-un registru stilistic total diferit, 17 poezii având un ton ludic, prietenos, dulceag (apropiindu-se ca atitudine de recenta carte a lui Vlad Drăgoi, Aer păsări bere).
Anticipând posibilele discuții, poetul ține să ne facă o introducere cu rol de „căuș conceptual” (ca să păstrăm cuvintele lui). Astfel, el vede această năzbâtie editorială ca o formă de revigorare, un act prin care „s-ar fi revirginat, s-ar fi împrospătat, ar fi recăpătat pasiunea metafizică romantică”. Sociu susține că aceasta ar fi cartea unei reveniri la adolescență, teorie fezabilă având în vedere conținutul ei. Mirările adolescentine sunt, însă, trecute prin filtrul celui ajuns la maturitate, ele fiind mai degrabă fotografii strânse într-un album, răsfoite acum, după cum ni se spune în ultimul poem al volumului: „sînt călător prin timp/ spre origini/ vin din bătrînețe, de după despărțiri/ și vă găsesc pe toți tot mai bine/ și nici nu știți de ce zîmbesc mereu”.
Vorbim despre o poezie simplă, dar nu simplistă. Mirările lui Sociu par de suprafață, însă ele merg mai departe. Primul poem al volumului asta vrea să ne dovedească, simplitatea cu implicații multiple („ce frumos plutește o rață/ liniștită și cumva măreață/ numai că sub grație/ e o agitație/ de piciorușe sub suprafață”). Poemele funcționează după acest șablon, fie având filamente ideatice (spre exemplu: „două lampioane/ zboară peste mare/ unul s-a pierdut/ dincolo de zare/ în necunoscut/ unde nu mai zboară/ decît avioane// două lampioane/ unul lîngă mal/ încă strălucește/ celălalt departe/ abia se zărește/ care-i mai frumos/ dintre lampioane// cel ce se tot vede/ sau cel ce se pierde/ unde n-au zburat/ decît avioane?”), fie imagini drăguțe, dacă nu chiar frumoase din punct de vedere estetic, de obicei implicând schimbarea punctului de focalizare (de exemplu: „pisu bea apă/ se-oprește din lipăit/ și aud ploaia” sau „pofta s-o sărut/ ca pofta să trag un șut/ în mingea din drum”).
Mie mi se pare că vocea poetică din 17 poezii este cea a unui Paterson adolescent (personaj principal al filmului cu același nume, Jim Jarmusch, 2016). Dan Sociu devine un Paterson, un observator al fenomenelor ce îl înconjoară, fără a se pune în centrul discuției. De fapt, aici intervine marea mirare, a mea ca cititor, anume faptul că Sociu renunță (pentru a doua oară; prima – deși în mai mică măsură – în Poezii naive și sentimentale, Cartea Românească, 2012) la stilul deja clasicizat, cristalizat, bine înfipt în discuția literaturii române extrem-contemporane, stil care a inspirat, care a produs numeroși epigoni, stil care implică un auto-biografism nevrotic, uneori narcotic, o direcție expresionistă/post-expresionistă care a marcat literatura autohtonă a noului mileniu, stil care, în percepția generală, este sinonim cu literatura lui de până acum. Nu este la modă să fii Paterson sau, în orice caz, nu a fost până recent. Totuși, poezia care poartă astăzi vaga etichetă a post-douămiismului (termen reprobabil pe care îl utilizez în lipsă de un altul mai bun) mai are multe de spus (cel puțin așa sper) și încă nu și-a dezvăluit toate fațetele. Poate că, alături de Vlad Drăgoi (în Aer păsări bere ) și Radu Nițescu (în Satao), Sociu va pune umărul la crearea unei noi sensibilități în poezia de la noi, popularizând ceea ce numește el „pasiune metafizică romantică”.
Nu știu dacă Dan Sociu își dorește să se reinventeze ca poet, însă 17 poezii nu este cea mai reușită carte a sa. Totuși, nu o putem invalida; este o lectură simpatică și scurtă, scrisă într-un stil nu foarte des întâlnit în poezia românească de astăzi, dar care pare să prindă tracțiune.
