Durerile facerii se scurgeau din ea, lăsându-i trupul în toropeală. Ce fusese mai greu trecuse. Numai pielea feței îi păstra cutele încordării, pentru că, în mâinile femeii bătrâne, pruncul ei era întors pe toate părțile, ca ochii ageri să-l cerceteze cât mai bine.
La lumina celor câteva limbi de foc, singurele care luminau coliba, corpușorul însângerat lucea roșu-aprins, de parcă din vatră ar fi ieșit, nu dintre picioarele ei. Lama cuțitului din poala moașei căpătase și ea culoarea rubinie, încă înainte de a-și fi împlinit sarcina.
De ce-l cerceta atât? Nu vedea că-i zdravăn, nu auzea că țipă?
Da, țipa, iar glasul lui subțire străbătuse până afară, de unde mai multe căpățâni de bărbat se ițiseră rânjite printre franjurii care țineau loc de ușă. Vreo doi copii încercau să arunce și ei câte o privire înăuntru, printre picioarele lor. Mai mult nu-și puteau îngădui să se apropie.
– Cualli, spuse bătrâna după ce fu încredințată că totul era cum trebuia să fie, ai născut un copil sănătos și voinic.
Apoi, cu o mișcare mai sigură decât a celui mai iscusit vânător, reteză buricul pruncului și-l legă. Abia atunci se apropiară și celelalte, luară fătul tremurând de plâns și-l spălară, îl șterseră, îl acoperiră cu un țol frumos și i-l dădură în brațe. O sărutară pe creștet și dădură să plece, însă bătrâna le ținu calea.
O căutătură urâtă spre ușă goni ceata de gură-cască adunată acolo. Aveau să se întoarcă imediat, pentru că dansul pe care Babajide îl începuse de fericire că mai avea un fiu nu va dura mult, iar bărbatul va voi să-și ridice pruncul în palme. Dreptul său. Deci ea trebuia să vorbească repede.
Trase o rogojină în deschizătura ușii, le adună pe celelalte două femei în jurul lăuzei și spuse:
– Yolotli, Itotia, acum este și Cualli, la fel ca voi, mama mai multor copii. Eu sunt bătrână și rea, deci vorbele mele nu vor fi primite cu inima deschisă, însă mă încred în voi două să le dați greutate după ce le voi spune eu. Din trib numai voi două aveți mai mulți copii, toți încă la vârsta grijii mamei.
De afară se auzeau strigătele bărbaților prinși în dans, iar umbrele trupurilor lor apăreau pentru câte o clipă pe bârnele peretelui opus ferestrei. Tribul făcuse un foc mare, iar acum toți cei care voiau să-și arate bucuria alături de Babajide țopăiau în jurul lui.
– Maică Zuma, spuse femeia cea trupeșă, Yolotli, nu putem lăsa asta pe altă zi? Acum Cualli e frântă de…
– Și chiar acum nu are voie să adoarmă, măcar până în zori. Pruncului i se va face foame, ea trebuie sa-i dea piept. Dacă ce-i voi spune eu acum are s-o țină trează, cu atât mai bine are să fie.
Și fusese blajină maica Zuma să-i spună doar atât celei care-o înfruntase, iar aceea înțelese și tăcu. Bătrâna făcu ochii mari, adâncindu-și cutele bătrâneții, și vorbi ca atunci când fierbea leacuri:
– Să știi, Cualli, că orice mamă trebuie să-și aleagă dintre plozii ei pe unul favorit. Și, în vreme de primejdie, pe acela să lupte să-l păstreze. Și numai pe acela! Copilul nu are voie să știe dacă este el sau altul. Fericit e copilul care, până la vârsta maturității, nu află dacă a fost sau nu favoritul.
Însă Cualli o vedea ca printr-o perdea de abur gros, de la o oală în care fierbe maniocul, și o auzea de departe, de foarte departe. Și trebui să se ridice într-un cot ca s-o poată asculta mai departe, să-i poată vedea zbârciturile pe chipul întunecat. Iar ea continuă:
– Vorbele astea nu-s vreun secret, însă oamenii le uită. E bine când le uită, asta înseamnă că mamele nu au mai fost puse de mult să facă acea alegere, că de-ar face-o, toți și-ar aminti de ce. Toți pot uita, și e bine că uită. Dar nu și mama. Mama trebuie să știe ce are de făcut și să fie gata să o facă.
Apoi, de parcă și-ar fi amintit de cea care o înfruntase mai devreme, Zuma o fulgeră:
– Yolotli, tu ai trei copii. Sigur ai unul favorit. Care-i acela?
Afară, zgomotul pașilor se potolea, chiuiturile veneau tot mai joase.
– Am, maică, sigur că am. Dar nu-ți pot spune care.
– Nici mie?
– Nici ție, nici tatălui lor.
Când aceleași răspunsuri fură date fără șovăială și de Itotia, lăuza înțelese că sufletul de mamă e un turn care nu poate avea două încăperi la fel de sus. Și ultimele vorbe ale bătrânei veniră să-i întărească acest gând:
– Cel împuțit ne lasă pe noi să alegem ce odrasle îi lăsăm când ne cere. Dar de nu-i dăm, își ia singur, pe cine poftește.
Apoi femeile, în frunte cu Zuma, părăsiră coliba, să-l lase pe Babajide să-și vadă fiul cel mic. Și nici ele, când ieșiră, nici bărbatul, când intră, nu băgară de seamă mogâldeața care stătuse acolo, lângă prag, de când începuse travaliul mamei sale. Băiețelul privi cum tatăl său îi ridică frățiorul, cum îi sărută mama. Apoi intră și el când fu chemat, dar în privirea lui, dacă i-ar fi dat cineva atenție, ar fi văzut și altceva decât iubire pentru frățiorul lui.
Au urmat trei ani buni, trei ani în care în lanuri a crescut porumb des, câmpurile cu manioc au dat recoltă îndestulătoare, iar din râul care curgea înspre nord bărbații trăgeau pește pe săturate. Cualli i-a crescut pe Aapo și Cadmael în tovărășia prietenelor ei de-o viață, Yolotli și Itotia, și a copiilor acestora, care urmau să ajungă prietenii de-o viață ai băieților ei. Și dragi îi erau amândoi, și Aapo, cel cu pielea albă și chip delicat, ca al ei, și Cadmael, mezinul, oacheș și cu nasul turtit ca tatăl său.
Cele trei femei făceau mâncare împreună, în vreme ce soții lor mergeau la vânătoare, iar copiii alergau printre colibe și se luau la întrecere aruncând cu bețe, ca și când ar fi fost sulițe. Femeilor, altă grijă decât să-i oprească din a merge singurei la râu nu le făceau. Cadmael se ținea după cei mari, nebăgat în seamă de copiii celorlalte femei, de frate-său încă și mai puțin.
În dosul satului, dincolo de colibele bătrânilor care nici de îngrijit copii nu mai erau în stare, curgea molcom un râu tulbure. Bărbații săreau uneori să se răcorească în el, luându-și avânt de pe mal și plonjând cu genunchii strânși la piept. Și înotau de pe-un prundiș pe altul, însă doar prin locurile pe care le știau ei sigure, pentru că fața apei mințea, iar curgerea lină pe care o vedeai privind de pe mal ascundea vârtejuri și repezișuri dedesubt, pe care le simțeai doar când te agățau.
Femeile se scăldau și ele, uneori, de obicei aproape de mal. Își aduceau și copiii, pentru că trebuia să învețe și ei să înoate. Cu toții trebuiau să poată trece râul la nevoie.
Dar în locul prin care apa era cel mai sigur de trecut nu mergeau la scăldat. Mai la răsărit se afla un cot mai larg, în care apele puțin adânci bălteau, zăbovind mai mult decât în alte părți. De n-ai fi cunoscut râul, n-ai fi încercat niciodată să-l treci chiar pe-acolo, pe unde era cel mai gros. Tribul însă știa mai bine. Și mai știa și că nu era bine ca alții să nu afle ceea ce știau ei, de aceea înotau prin acel loc numai în unele nopți, iar atunci nu se opreau dincolo, ci urmau mai departe drumul către peșterile lui Acantun.
N-o mai făcuseră de mult, și asta însemna că le fusese bine.
Al patrulea an al vieții lui Cadmael nu mai aduse belșugul primilor trei. Când frigul plecă, ploile nu veniră. Pământul crăpă de arșiță și, oricât se căzniră oamenii să care apă de la râu, porumbul crescu pirpiriu și sec, maniocul se ofili înainte să dea rod. Dansul bătrânului vraci nu îmbunătăți nici el cu nimic lucrurile, iar când tribul se întrebă dacă nu cumva șamanul lor își pierduse darul, și deci ar trebui să-l aducă pe el ofrandă ca să îmbuneze zeii, doar împotrivirea moașei făcu să nu se termine șiragul zilelor bietului om.
Însă nu-i adăugase nici ea prea multe, se temea, pentru că foametea, de la o zi la alta mai răscolitoare, avea să le înnegrească din nou oamenilor sufletelor.
În colibe, mesele erau din ce în ce mai sărace, afară, oamenii ieșeau tot mai morocănoși. Mâinile se încordau iute pe ghioage, sulițele îți ițeau capetele între frați, lângă câte un blid de mâncare. Burțile vorbeau pentru ei, iar vocile lor ghiorțăite nu prevesteau altceva decât dușmănie.
Și mai era ceva: zvonurile despre oameni albi, cu puteri asemenea zeilor, se întețeau și erau rele. Aflaseră mai de mult că aceia-și aveau tabăra lângă marea de peste care veniseră, dar acum auzeau mai des, de la bărbații altor triburi, plecați la vânătoare tot mai departe de vetrele lor, că și acele spirite necurate bântuiau până departe de bărcile lor urieșești, căutând de mâncare în pădure, luându-și cu forța din satele peste care dădeau.
Sulița și-o luă și Babajide ca toiag de sprijin când, cu jarul din mațe arzându-l până în cerul gurii, plecă și să-l vadă pe vraci. Și, ajuns înaintea bătrânului învins, îi grăi astfel:
– Mă iartă dacă-ți voi fi irosit timpul cu vise de nimic, dar dintre noi, tu singur știi să desparți aiurelile nopții de proorociri. Poate că doar foamea m-a făcut să-l visez pe Yum Kaax, și poate că numai pofta mea mi-a vorbit cu vocea lui, spunându-mi să adun toți bărbații tribului și cu ei să merg spre apus o zi întreagă, pentru că de-acolo ne vom întoarce împovărați de carne de vânat. Dar dacă nu e așa?
Mult timp se priviră cei doi printre scânteile care din vatra focului urcau spre cer, șezând pe jos, pe țărâna crăpată, în fața colibei. Iar când vorbi, vraciul spuse doar:
– Ți-a spus și Yum Kaax ce animale vor fi?
– Deloc. Nici măcar de vor fi multe și mici sau puține și mari.
Poate, de-ar fi fost cu burta plină, vraciul ar fi stat mai mult să cântărească. Stătu și-așa, dar numai câteva bătăi de inimă. De-ar fi fost ei toți cu burțile pline, ar mai fi venit Babajide să-i povestească un așa vis?
– Așa-i e firea, spuse. De ne-ar destăinui zeii tot ce știu, ce-am mai avea noi de-nvățat de la viață? Ce mi-ai spus nu a fost un vis ca oricare altul. Yum Kaax nu ne va lăsa încă în grija celui împuțit. Dar nici nu ne dezvăluie deslușit fiarele pe care le vom înfrunta. Ce-ai auzit în somnul tău vorbele lui au fost.
Cu spectrul propriei morți ca plată pentru neputința de a schimba vremea, cum ar fi putut bătrânul să gândească altfel? Nu-l vom acuza că a dat prea repede crezare unei fantasme. Îl vom dojeni doar pentru că, oricât de tulburată de foame i-ar fi mintea, acesta nu ar fi trebui să uite că zeii nu oferă fără a cere la schimb.
– Și bine-am face să le ascultăm! Și să mergem toți, pentru că numai așa putem face față primejdiilor, termina el și-l trimise acasă pe Babajide.
Așa se făcu că, a doua dimineață, când soarele nici nu apucă să-și arate întreaga față de după muntele de care se ajuta să facă primul pas în urcușul pe boltă, toți bărbații din trib îi întoarseră spatele și plecară, fugărindu-și umbrele. După o pradă îndepărtată. Aveau să străbată cale lungă, și pe înserat să vâneze. Apoi se vor înfrupta, doar cât să-i țină puterile tot drumul de-ntoarcere, iar la răsăritul următor, familiile lor vor avea carne de mâncare.
Printre femeile și copiii adunați la marginea satului, Cualli își privi bărbatul îndepărtându-se. Plecau să înfrunte primejdiile ca să le aducă lor de mâncare. Plecau pentru că așa visase soțul ei că-i sfătuia însuși Yum Kaax, iar asta ar fi trebuit s-o liniștească.
Însă nu o liniștea. De cum ceata se pierdu în zare, privirile celorlalte poposiră grele pe ea, șoptind neliniștea pe care gurile se temeau s-o rostească. Erau singure, doar ele cu copiii. Din cauza soțului ei. Chiar și privirile moașei, femeia care rămânea să vegheze peste ele, toate, o iscodeau dușmănoase.
Cum nu puteau rămâne ziua-ntreagă să privească spre apus, femeile se-ntoarseră, cu copiii după ele, fiecare pe la coliba ei, să scormonească vreun fund de sac după un pumn de mălai, să le-amăgească foamea. Gătiră în liniște, la focuri mici, încropind fierturi lungi, apoi mâncară cu urechile ciulite, sâsâindu-și plozii dacă scoteau vreo vorbă. Nu-i lăsară să iasă pe ulițe, să ridice colbul și să facă hărmălaie, ca-n orice altă zi, fie ea de foamete sau de belșug.
După prânz, umblând tiptil și trăgându-i după ele înlănțuiți de la mare la mic, începură să se strângă câte două-trei în coliba uneia dintre ele, că, parcă, bombănind cu cineva, și frica, și foamea treceau mai ușor. Iar micii omuleți nu mai arătau nici ei atât de speriați dacă-i lăsau să șușotească între ei.
Cualli, cu Aapo de mână și cu Cadmael în brațe, merse la Yolotli. O găsi acolo și pe Itotia, iar cei cinci copii îi primiră pe ceilalți doi nou veniți cu zâmbete, făcându-le loc pe rogojină. Yolotli le întinse câte un castronaș cu o lacrimă de fiertură de ceva buruieni dulcege. Copilul ei cel mai mare le arăta celorlalți cum se pricepea el să cioplească în lemn, umplând în jur de așchii. Aapo se așeză chiar lângă el, făcându-și loc cu coatele, pentru cel mic se găsi un colțișor, la picioarele celorlalți.
– Oare or aduce ceva de-ale gurii? se întrebă gazda, căreia doar pielea care i se legăna sub brațe îi mai amintea de femeia rotofeie care fusese mai acum un an. Sau s-or întoarce și mai hămesiți decât au plecat. Mie de-asta mi-e mai frică decât…
Celelalte două femei încuviințată. Niciuna nu vru s-o contrazică, niciuna nu vru să spună ea ceva după acel „decât”. Erau atâtea lucruri rele care s-ar fi putut întâmpla. Și cu ele, și cu bărbații. Dar acesta, să-i vadă venind împleticindu-se și cu mâna goală era cel mai rău, pentru că era atât de lesne să se-ntâmple. Și-atunci, ele ce-ar fi făcut? Cu ce i-ar fi întremat?
– Ceva vor aduce ei, spuse și Cualli. Că n-or găsi vânat gras, dar vreo două păsări tot vor ochi cu arcurile, măcar o zi să mâncăm.
– Și dacă n-or da nici de păsări, spuse într-un târziu și Itotia, fără să-și întoarcă privirile de la copilul care trăgea jos așchii de pe un chip care-ar fi putut semăna cu oricine. Dacă nu pe Yum Kaax l-a visat al tău? Îl știe el așa de bine?
– De unde să știu eu pe cine-a visat? răspunse Cualli repede și cu un pic de arțag în glas. Că eu sunt cu el în pat pe lumea asta, nu pe-ailaltă.
– Nu-ți ceream ție socoteală, că Babajide nu ți-e prunc, spuse la fel de calmă Itotia. Și-l cunosc și eu destul cât să știu că nu are gânduri rele, că doar al meu îi e frate. Dar mă gândeam, așa, nu cumva a fost Buluc Chabtan ăla de i s-a arătat în vis?
Auzind numele celui însetat de sânge, celelalte două rămaseră cu gurile căscate. Chiar și murmurul copiilor încetă. Iar Itotia vorbi mai departe în șoaptă, doar pentru urechile suratelor ei, acoperindu-și buzele cu palma.
– Dacă n-au niciun spor la vânătoare și-n nefericirea lor dau peste un sat? Și, cum sunt toți bărbații laolaltă, se numără și se cred mai puternici? Dacă foamea le ia mințile și tabără cu sulițele și cu arcurile pe bieții oamenii ăia? Nici n-ar ști dacă au ce le lua de-ale gurii, dar viețile li l-or lua. Ca fiarele cu pielea de lapte.
– Babajide nu ar face moarte de om! sări Cualli.
– Nu al tău conduce vânătoarea. Al lui a fost visul, dar vraciul a dat dezlegarea. El o să-i îndrume. Iar bătrânul se teme că i-or pune capăt zilelor dacă nu aduce mâncare. Când deja simți toporul pe propria tâmplă, să crăpi țeasta altuia îți vine mai lesne.
Dar nici Cualli, nici Yolotli nu-i împărtășeau asemenea gânduri, așa că Itotia se liniști și ea. Căldura după-amiezii de vară le-ar fi ținut înăuntru și-ntr-o zi obișnuită, toropeala și hămeseala moleșindu-le încet. Vorbiră despre bărbații lor și ce-i plăcea fiecăruia, apoi despre zâzaniile cu vecinii sau supărările lor de toate zilele. Luându-se cu joaca, nici copiii nu mai cereau de mâncare.
Soarele-și mai făcu de lucru pe cer cât își făcu, în alunecarea lui înceată spre apus, apoi își potoli dogoarea, iar umbra unui pâlc de copaci înalți, crescuți mai la apus, se întinse peste coliba cu cele trei femei și copiii lor.
În blândețea apusului, mai ieșiră ele, câte una, câte două, de prin colibe. Merseră să caute ceva ierburi bune de fiert, fără însă a se îndepărta prea mult de sat. Și fără a scoate vorbe.
Apoi întunericul se lăsă peste satul fără focuri, prevestind o noapte de nesomn și așteptare.
– De ce i-ai trimis la vânătoare spre apus, spunea Yum Kaax, privind după soare. Știi că nu au ce să găsească acolo.
– Nu i-am pus eu să meargă nicăieri, răspundea Buluc Chabtan, frecându-și securile și legănându-și ghioagele.
– Cineva i-a trimis, șoptea îngândurat Yum Kaax.
Și chicotelile lui Cizin le acopereau vorbele.
Apoi din nou, aceleași rostiri, și din nou, și încă, până când din gura rânjită a celui împuțit nu mai ieșiră râsetele înfundate, ci țipete de femei. Și ochii i se aprinseră.
Când Cualli se trezi, primul ei gând fu că bărbații se întorseseră și, având vânat bogat, încinseseră un foc mare. Apoi își dădu seama că nu se afla în coliba ei, ci în a lui Yolotli, cea de la marginea satului, de la care focul nu ar fi trebuit să se vadă atât de mare. Și, alungând din minte ceața somnului, recunoscu spaima din țipetele femeilor și sălbăticia din ale bărbaților.
Celelalte două se treziră și ele, odată cu ea. Ochii li se întâlniră și știură pe dată ce aveau de făcut. Își înșfăcară copiii de mâini și ieșiră din colibă fugind printre copacii cei deși, drept spre râu.
Dacă le luase careva urma, nu avură curajul să se-ntoarcă pentru a privi. Nu zăriră siluetele sclipind, de parcă-n foc ar fi fost și ele înveșmântate. Nu le văzură scotocind colibele și arzându-le, una după alta, pentru că nu aveau ce le da. În jur, foșnetele le vorbeau despre alte trupuri care se strecurau printre frunze, despre alte tălpi care striveau în grabă iarba uscată. Dar scâncetele și plânsetele le potoliră teama. Alte fugare, la fel ca ele, își căutau scăparea la peșterile lui Acantun.
Petele portocalii de lumină se răriră, desișul pădurii îi înghițea, apărându-le și urechile de trosnetele focurilor din sat și de strigătele celor care n-apucaseră să fugă. Zarva se transformă într-o șoaptă, șoapta se pierdu într-un susur de ape, apoi în foșnetul clar al râului. Dar parcă mai era ceva ce susura încă nedeslușit în urechea lui Cualli, ceva spus de o voce aspră, cândva, în amintirea ei. Și pe cât fuga o trudea mai tare, cu atât acea șoaptă își strângea putere, ca și când din oboseala ei și-ar fi adunat-o.
Fuga prin desiș avea curând să se termine. Sclipiri pasagere de lună, venind din față, vesteau că râul e aproape. Și când ajunse pe prundiș, Cualli începu să realizeze adevărata grozăvie a lucrurilor pe care avea să le facă în noaptea aceea. Abia atunci desluși cuvintele din mintea ei. Vocea moașei îi reveni odată cu amintirea corvezii travaliului, când picioarele ei atinseră apa râului.
„Orice mamă trebuie să-și aleagă dintre plozii ei pe unul favorit. Și, în vreme de primejdie, pe acela să lupte să-l păstreze. Și numai pe acela!”
Era obosită. Fuga cu copilul în brațe o extenuase, mai ales că trebuise să-l tragă și pe cel mare de mână după ea. Atunci când auzise acele cuvinte, fusese încă și mai secătuită de puteri.
De lângă ea, Yolotli porni să traverseze râul. Mezinul ei se prinsese de gâtul ei și îi stătea în cârcă precum un pui de maimuță. Ceilalți doi o urmau, agățați de câte o mână. Și ea spusese că avea unul favorit. Iar acum…
Privi în cealaltă parte, acolo unde trebuia să fie Itotia. Și aceasta se oprise și o privea pe Yolotli cum înainta cu un copil în spate și ceilalți doi de mână. Fără să gândească, amândouă își trecură mezinii în spate și o urmară.
Însă când apa îi ajunse la brâu, femeia din fața lor dădu drumul mâinilor celorlalți doi copii și se avântă în vâltoare doar cu cel mic, agățat în spate. Dacă le strigase celorlalți doi să înoate după ea sau dacă îi lăsase pur și simplu să face ce-or crede, nu se auzise.
Celelalte două mai aveau doar câțiva pai până când vor fi ajuns și ele la alegerea care trebuia făcută.
– Eu nu pot!
Cualli se întoarse către Itotia și o văzu luându-și și al doilea copil în spate. Cel mare îl cuprinse pe cel mic și amândoi se țineau de gâtul ei. În față, cei doi copii ai lui Yolotli începuseră să înoate cu mânuțele lor.
– Ai ei sunt mai mari, pot să reușească, se tângui Itotia.
De jur împrejur, siluete intrau grăbite în apă. Dar lui Cualli îi era cu neputință să vadă cine erau cele care se avântau în șuvoi sau câte mogâldețe purtau cu ele. Și nici vorbele nu li le auzea, deși glasurile ajungeau la urechea ei. Itotia plecase. Șirul celor trei căpățâni se vedea depărtându-se.
Și ea ce să facă? Simți brațele lui Cadmael în jurul gâtului ei, strângând-o mai s-o sugrume, încordându-se mai tare cu fiecare bătaie a inimii ei. Simți mâna transpirată a lui Aapo în palmă, îi simți și lui viața pulsând în ea. Strânse ochii și mai făcu un pas, apoi încă unul. Da, era vlăguită, dar nu ca atunci când, abia născând, acceptase legământul moașei. Putea s-o facă?
Putea să-i ducă pe amândoi înot?
Nu mai veneau siluete din spate. Deci, rămăsese ultima. Vedea doar pete îndepărtându-se deasupra luciului apei. Undeva, mai departe, trei scăfârlii apăreau și dispăreau. Probabil deja între ea și Itotia urcau și coborau valuri suficient de mari încât să-i ascundă. Pe Yolotli o pierduse.
Mai făcu un pas. Lui Aapo îi ajungea apa la gât. Mai departe nu putea păși. Și, ca să-i grăbească alegerea, din spate i se păru că aude foșnet de frunze, iar în față, cele trei capete dispărură sub linia apei și nu mai apărură la loc.
O parte din ea se rupse când Cualli dădu drumul mâinii întâiului ei născut și porni înot.
– Mamă, auzi în spate. Mamă, să vin după tine?
Cum de pe el îl auzea atât de clar? Cu mezinul pe spate, porni să înoate ca broasca.
– Mamă?
Nu se mai vedea niciuna dintre femei. Nici cele două prietene ale ei, nici altele. Trase de brațe și înaintă în noapte. Din spate, clipocitul apei îi spunea că după ea mai venea înot cineva. Strigătele se opriră. Sigur, deși-i semăna la chip ei, Aapo avea prea mult din tatăl său ca să se dea bătut. Dacă nu-l purta ea din calea primejdiei, se purta singur. Doar să-i arate calea.
Și gândul o liniști, iar ea înotă cu mișcări sigure, împinsă înainte de clipocitul din urma ei. „E o lege bună și dreaptă,” gândi, „să o pui pe mamă să-și aleagă un copil preferat și doar pe acela să-l scape în vreme de primejdie.” Malul începea să se zărească înainte, o linie întunecată dincolo de care sclipirile Lunii nu se mai întindeau. „Ce mamă nu și-ar alege puiul cel mic? Acela e cel neajutorat, acela are nevoie de ea. Cei mai mari se pot scăpa și singuri.” Și-o binecuvântă în mintea ei pe înțeleapta moașă Zuma, că sigur acesta fusese tâlcul din spatele vorbelor ei. Și, iată, ea-l înțelesese.
Dar când termină gândul despre înțelepciunea cutumelor din bătrâni, își dădu seama că de mai multe mișcări din brațe nu mai auzise zgomote în urma ei. Înotă mai departe, încercând să nu treacă deloc mâinile pe deasupra apei, și astfel să facă mai puțin zgomot. Trase o dată din mâini, zvâcni din picioare împingându-se înainte, își trecu mâinile pe sub corp și apoi din nou. Liniște. Și din nou. Tot liniște.
Malul ajunsese aproape, orice-ar avea de cântărit, pe uscat trebuia s-o facă, nu în vâltoare. Trase adânc aer în piept și înotă cât putu de repede, fără să-și mai strofoce auzul. Nu trecu mult până simți pietrele prundișului cu vârful piciorului.
Și-n acea clipă știu ce-avea să facă. Și-l coborî din spate pe Cadmael și-l așeză pe piciorușele lui. Apa-i venea copilului până la brâu. Numai pentru două răsuflări îngenunche lângă el, apoi îi spuse:
– Stai aici! Mama se duce după frățiorul tău.
„Sfaturile bătrânilor sunt pentru cei slabi!” gândea Cualli în vreme ce intra cu amândoi copiii de mână în văgăunile lui Acantun. „Sunt pentru cei care doar puțin pot salva.” O văzu pe Yolotli, împreună cu mezinul ei. Doar fețele lor le recunoscu printre multele ascunse-n umbră. Și, cumva, știu că Itotia nu era acolo. Nici copiii ei. Nici ceilalți doi ai lui Yolotli. „Altfel, cei slabi vor pierde tot. Cei puternici, însă…” Un alt gând îl acoperi pe primul: „De nu-i dăm, cel împuțit își ia singur, pe cine poftește.”
Căzu secătuită.
Alergând în ceata bărbaților către peșterile lui Acantun, Babajide nu-și zări feciorii stând pe stâncă. Doar țipătul lui Cadmael, când i se înfipse în ureche, îl făcu să-și ridice ochii. Pentru a prinde ultimele clipe din căderea copilului. Apoi liniște.
După înverșunarea vânătorii, după marșul nopții, îngreunat de pradă, după groaza satului ars, după sâmburele de speranță al urmelor îndreptându-se spre peșteri, după înot, după regăsirea urmelor de partea cealaltă, mintea sa nu mai putu cuprinde această din urmă vedenie. Ca prin vis urcă spre locul în care fiul său mai mare, Aapo, rămăsese singur. Și neînțelese rămaseră și vorbele acestuia către femeia care-l scutura să-l sfâșie:
– Mamă, acum eu sunt copilul favorit. Nu-i așa, mamă? Acum eu sunt cel favorit!
