/

Fata de pe Drumul Mătăsii

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul de povestiri Fata de pe Drumul Mătăsii de Liviu Surugiu, în curînd în librării și pe www.polirom.ro.

452 vizualizări
Citiți în 16 de minute
2

Pentru Liviu Surugiu, realismul magic și fantasticul sunt doar două dintre multele încăperi ale inimii sale. Ajuns la vârsta de cincizeci de ani, autorul simte că are ce să ne spună. Încă ancorat în ficțiunea speculativă care l-a urmărit de-a lungul primelor șapte volume, în Fata de pe Drumul Mătăsii Surugiu strecoară elemente autobiografice, începând din primul text, povestea fantastică, dar adevărată a dramei părinților săi. Poveste după poveste, scriitorul ne duce ușor spre alte zone, tot mai depărtate de granițele pământescului, pe care visele nu ne lasă să le părăsim, până la ultima pagină, unde se întoarce la eterna problemă a existenței.

„«Întâlnirea» lui Liviu Surugiu este o dramă psihologică intensă, al cărei ritm duce spre un final cu adevărat surprinzător. Motivul pentru care personajele nu se pot întâlni niciodată este dezvă-luit treptat, pe măsură ce se dezvoltă o relație de dragoste con-damnată. Nu vă așteptați la un final fericit – sfârșitul poveștii e la fel de întunecat ca o iarnă rusească.”

Geoff Houghton, Tangent Online, SUA

„Felul în care scrie Liviu Surugiu îmi ține viu interesul până la final, lăsându-mă totdeauna, dincolo de ultimul cuvânt, cu o întrebare filosofică profundă.”

Rich Horton, Locus, SUA


„Când eram mic, mama spunea că în lume există un loc gol care are forma mea. Și că atunci când îl voi găsi și îl voi umple, se va întâmpla un lucru minunat.

Însă părinții îi mint totdeauna pe copii. Ar face orice pentru ca aceștia să nu se întoarcă din drum, să meargă doar înainte crezând că viața e frumoasă. Mama mă mințea și ea, ca orice mamă care știe adevărul. Dacă locul acela exista, nu era în nici un caz atât de departe. Nu trebuia să plec o viață, să-l caut, ca să descopăr cât de aproape fusese tot timpul.

*

Tatăl meu avea meseria lui Iisus și primea de lucru în multe sate. Încă și în ziua de azi zeci de case își deschid în fiecare dimineață ferestrele făcute de mâinile lui. Așa a cunoscut-o pe mama, într-un alt sat.

De fapt, s-a dus acolo la un bal, special pentru ea.

Olimpia avea carnetul de dans plin, fiindcă era cea mai frumoasă, dar când și-a ridicat privirile și l-a văzut pe Petrică, a încremenit. El a întrebat-o dacă-i acordă primul vals, ea i-a răspuns că i le va acorda pe toate. Și așa a fost, au dansat vals și tango, până când au ieșit afară, în continuare dansând, pe terasa cu coloane a clădirii vechi, unde o ceață neobișnuită răcorea noaptea sfârșitului de vară. Tata i-a cerut voie să o sărute, iar mama i-a spus da și, după ce s-au sărutat, el i-a mulțumit, iar ea, cu ochii încă închiși, amețită de iubire, a răspuns „Cu plăcere.“

A doua zi, în 1 septembrie 1962, s-au căsătorit.

N-a existat nicicând o pereche mai fericită, dar, cum e vorba despre mama și tatăl meu, va trebui să mă credeți pe cuvânt. Erau făcuți să fie împreună și ar fi fost în stare să meargă unul după altul până la capătul lumii, știu ce spun. Mai târziu, mama chiar a făcut asta, doar pentru asta a trăit. Pentru a ajunge la capăt și a se reîntâlni cu el.

Întâi au avut o fată, apoi, după șase ani, am venit eu. Între timp, își ridicaseră o casă la fel de frumoasă ca viața lor care începuse cu primul vals, la ultimul bal al verii.

Într-o zi de toamnă, Petrică a plecat în alt sat să ia banii pentru o lucrare. Era aniversarea mea de un an, când vestea a ajuns acasă înaintea lui. Fusese găsit într-o apă, omorât.

A trecut o jumătate de secol de atunci și ucigașul sau ucigașii, dacă mai trăiesc, încă se plimbă liberi printre noi. Cine știe, poate am fost coleg sau prieten cu copiii lor. Poate m-au privit de multe ori cu milă. Poate m-au ajutat cu ceva, nu știu. Singurul lucru pe care-l cunosc e că l-au omorât pe Petrică atunci când avea douăzeci și opt de ani. E posibil să fi plănuit totul stând la o masă croită chiar de el, iar cozile topoarelor să fi fost tot de el făcute. Mă gândesc acum la asta, dar și la celălalt Tâmplar, despre care, de asemenea, nu știu cum a arătat. Poate că și Iisus a fost răstignit pe o cruce cioplită, cu trei ani înainte să înceapă să predice, tot de mâinile Lui.

Toată viața am vrut să știu cine erau cei care-mi omorâseră tatăl, dar niciodată n-am fost prea sigur ce urma să fac dacă îi întâlneam. Orice era posibil, chiar și numai să le privesc mâinile, fiindcă pentru mine, ei fuseseră ultimii care-l atinseseră cât timp încă trăia. Doar asta și este un asasin, la urma urmei, nu, ultima legătură dintre un mort și viața lui.

*

Mama nu s-a mai recăsătorit. Era tânără, însă văduvă cu doi copii și a hotărât că e mai bine așa. S-a chinuit să ne crească singură toată viața, alegând să ne ofere mai puțini bani, dar mai multă dragoste. Să nu împartă cu niciun alt bărbat iubirea, să o păstreze doar pentru noi.

Când aveam patru ani, mama m-a dus la dispensar, nu-mi amintesc de ce, poate răcisem. Îmi aduc aminte însă cum i-a spus doctoriței că desenez foarte frumos și chiar scriu litere mari. Doctorița nu a crezut-o, dar mama i-a zis că țin creionul într-un mod deosebit și că atunci când voi fi mare o să devin scriitor. Nu am uitat niciodată acele cuvinte.

În clasa întâi am avut o prietenă care m-a părăsit, alegând să stea cu alt băiat în bancă. Atunci m-am gândit prima oară că, dacă nu puteam citi în mințile oamenilor, cel puțin să știu ceea ce ei citesc. Pentru asta, am hotărât să le dau chiar eu subiectele. Să devin, așa cum spusese mama, scriitor. Privind-o pe fosta mea prietenă cum răsfoia atentă o carte împreună cu noul ei prieten, am jurat să scriu și eu așa ceva.

Deși pe atunci încă nu aveam nimic de povestit. Poate de aceea și eram grăbit, părându-mi-se că timpul trece prea încet și nu mă lasă să cresc mai repede.

*

De când mă știam, mama mânca totdeauna doar cotorul de la măr, spunând că ei asta îi plăcea. Pe jumătate n-o credeam, însă m-am convins de adevăr mai târziu, la școală, într-o recreație, când i-am cerut unui coleg să nu arunce cotorul, fiindcă-l vreau eu. Toți copiii au râs de mine. Dar eu am plâns mai târziu, pe ascuns, gândindu-mă la gustul amar al sâmburilor pe care mama îi mânca de atâta vreme.

De fapt, acum nu mai știu dacă o făcusem să aflu adevărul sau de poftă. Nu aveam niciodată bani și îmi amintesc cum o dată, în timp ce mă uitam la vechiul nostru televizor rusesc marca TEMP, mi s-a făcut rău. Era „Singin’ in the Rain“ și Gene Kelly, după ce mușcase dintr-un măr, îl aruncase într-un coș de gunoi.

Tabloul acela, al sărăciei unei familii, pictat peste pânza sărăciei unei țări, putea fi numit „Văduvă cu doi copii în România comunistă“. Adevărul era că toată lumea o ducea rău în anii ’80. Pâinea se vindea tăiată în patru, autoturismele aveau voie să circule, în funcție de numărul de înmatriculare, doar în zilele pare ori impare, în vreme ce benzina era și ea raționalizată, ca în timp de război. Și, într-adevăr, un fel de război era, întrecerea absurdă a dictatorului Ceaușescu cu „imperialismul american“. Mă întreb dacă americanii știau măcar despre asta.

Acum, toate acestea mi se par aproape frumoase, însă pe atunci nu numai că erau urâte, mai treceau și foarte greu. Poate că treceau greu și fiindcă vedeam un film la televizor o dată pe săptămână, iar pâine și mai rar. M-am autosugestionat atât de mult că pâinea nu e bună, încât nu-mi place nici în ziua de azi.

Într-o zi, bunica din partea mamei mi-a dat la plecare câteva bancnote. Fusesem în vizită la ea, împreună cu sora mea mai mare – mai mare cu șase ani. Stelu a întrebat-o de ce nu-i dă și ei. A întrebat în glumă, oricum îi împărțeam. Dar bunica i-a răspuns serioasă: „Pentru că nu are tată.“ „Nici eu nu am!“ a răspuns Stelu, mirată. Bunica ne-a privit atentă pe amândoi, apoi a zis: „Da, dar el nu l-a văzut.

Gândul acela mă urmărea continuu. Inutil îmi priveam chipul în oglindă. Nu semănam cu el, îmi spuseseră toți.

Ochii mi-au văzut timp de douăsprezece luni tatăl, dar creierul nu voia să-mi redea imaginea lui. Deși se spune că nu uităm nimic și că avem acolo totul, de când ne naștem până murim. Ideea asta m-a obsedat toată viața. Voi avea mereu ascunse în minte mii de imagini cu tatăl meu ținându-mă în brațe, aruncându-mă în aer ori pupându-mă de zeci de ori, sute de filme și amintiri, dar nu voi ști niciodată cum a arătat cu adevărat.

Singurul lucru pe care-l puteam face era să mi-l imaginez. În fiecare seară mă culcam gândindu-mă la Petrică, la o zi obișnuită din viața lui. Însă, deși refăceam totul până în cele mai mici detalii, atelierul de tâmplărie din spatele casei, vechiul aparat de radio și mobila de atunci, pomii mult mai tineri din curte, gardul nou de lemn… pe el nu mi-l puteam închipui.”


Vizitați pagina cărții pe site-ul editurii Polirom.

LIVIU SURUGIU (n. 1969) a debutat în 1994 în Jurnalul SF.
A publicat povestiri și nuvele în revistele Jurnalul SF, SuperNova, Curierul Național, Gazeta SF, Ficțiuni, Argos, Nautilus, CPSFA, CPSF-Nemira, Helion, Galaxia 42, utopIQa, Libris și în peste zece antologii. Proza sa scurtă a apărut, în ultimii ani, în cele mai prestigioase reviste din SUA, Anglia, Franța, Germania, Spania, India, Ungaria, Peru, Ecuador și Estonia. A primit 33 de premii literare, în România, Franța și SUA, unde a obținut distincții la „Writers of the Future”, Hollywood. S-a clasat în primii trei (finalist) la Concursul de Scenarii HBO 2013. Fata de pe Drumul Mătăsii este al optulea volum al său.

2 Comments

  1. Foarte trist. Dar tatăl dvs vă vegheză de sus şi vă ajută să vi se īmplinească toate dorințele. Doamne ajută să fiți puternic în continuare.

    • Vă mulțumesc!
      Și vă invit să citiți în continuare o poveste adevărată a cărei tristețe se transformă în ceea ce face ca viața să triumfe de fiecare dată în fața morții: speranța. mereu, o nouă speranță.

Lăsați un răspuns la Manta Anulați răspunsul

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Pastorala
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de povestiri Cuțitul japonez de Răzvan

Bestiarro
(fragment)

Editura Humanitas vă oferă un fragment în avanpremieră din Bestiarro de Dan Perșa, roman care urmează