/

Sevraj
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Sevraj de Liviu Surugiu, care va apărea în curând în colecția Ego Proză.

167 vizualizări
Citiți în 11 de minute

Imaginați-vă că Sam Spade și Philip Marlowe intră în cafeneaua lui Rick din Casablanca și-i spun: „Rick, hai cu noi să găsim șoimul maltez!”. Așa ar putea începe Sevraj, o carte care îl are ca protagonist pe Paul Coriolan, un detectiv sărac și lipsit de perspective. Fără clienți de ceva vreme și lâncezind într-o atmosferă anostă, primește pe neașteptate un telefon care îi va schimba viața. Povestea clientului pare plauzibilă, iar onorariul consistent, astfel încât Paul acceptă misiunea de a fura un obiect mistic. Totul pare să meargă conform planului, însă detectivului i se cam încurcă socotelile atunci când înțelege că nu i s-a spus întregul adevăr. Totuși, ceea ce îl împinge în abis nu e doar asta. Paul își dă seama prea târziu că altceva l-a atras în tot acest hățiș… Un roman care se citește cu sufletul la gură, pe parcursul căruia provocările pândesc la tot pasul.


De fiecare dată când gândurile o iau spre casă și mă întreb cum s-a întâmplat totul, încep, în mod invers, cu dimineața în care am plecat. Atunci nu m-am uitat peste umăr nicio clipă, împins de evenimentele ce se precipitau în urmă, dar astăzi regret că n-am privit mai mult înapoi.

Era devreme și semiîntuneric, însă, în mod ciudat, acelea sunt ultimele imagini în care îmi aduc aminte culorile. Văd taxiul galben tăind Bucureștiul în două, cozile pestrițe de la ghișeele aeroportului Otopeni și, înainte să mă îmbarc, ștampila albastră oprindu-se pe pașaport. Simt până și privirea verde-adormită a tinerei de la vamă în timp ce-mi înapoia biletul.

— Argentina… așa departe! a zis ea parcă regretând că n-o să ne mai vedem. De ce toată lumea pleacă din România? Dumneavoastră de ce plecați?

M-am apropiat ușor și am rostit, cu siguranța unuia care, atunci când pleacă, ia totul cu el – până la ultimul cuvânt:

— Eu… am comis o crimă, am răspuns încet.

A surâs complice.

— Ce fel de crimă? m-a întrebat rotunjindu-și buzele, în vreme ce sprâncenele arcuite i se ridicau.

— M-am îndrăgostit.

Tot ceea ce se întâmplase mai înainte, zilele zbuciumate care-mi determinaseră fuga, apar acum în mintea mea ca un film noir din alt veac. Deși începuse cu o după-amiază obișnuită – atunci când telefonul, după multă vreme, în sfârșit, a sunat.

*

În sâmbăta aceea târzie și călduroasă de august, stăteam la birou și îmi priveam cartea de vizită, gândindu-mă la afacerea mea și în ce chip era mai bine să o închid. Camera era spațioasă, în detrimentul holului îngust unde ar fi trebuit să fie o secretară. Ușa avea un geam sablat prin care soarele proiecta dinspre hol pe podeaua din fața mea umbra întoarsă a firmei căreia îi pusesem gând rău.

De altfel, nu eram singurul care voia să dea jos colantul acela. Cu o zi în urmă, proprietarul mă amenințase că, dacă nici în august nu-mi plăteam chiria, urma să zbor din spațiul său. Îi mulțumisem pentru idee, precizând că mă voi gândi serios la asta, mai ales că ne aflam la ultimul etaj.

Din iarnă nu mai primisem nimic de lucru și, cu toate că n-aveam alt angajat, cel din interiorul meu începuse să mă șantajeze, încurajat, probabil, de cântarul aflat sub fișet.

Avusesem, firește, zile mai bune. Însă, în ultima vreme, îmi mersese doar prost. Întâi divorțul, apoi partajul, pe urmă din ce în ce mai puțini clienți, de parcă Marllen îi luase cu ea pe toți. Se părea că nimeni din capitală nu mai pierduse nimic demn de a fi găsit, nici măcar demnitatea.

Aveam nevoie să schimb ceva. Evident, dacă era să mă iau după sfaturi, trebuia să încep prin a mă schimba pe mine. Dar cine îi ia în serios pe cei care-ți spun ce-ar face ei dac-ar fi în stare?!

În clipele acelea de profundă meditație, spre surpriza mea, telefonul de pe birou a sunat. Scurt și nerăbdător, o sonerie pe care aproape o uitasem.

— Paul & Martin! am rostit repede și pe cât de detașat mi-a fost cu putință. Vorbiți cu Paul acum.

— Domnule Paul, s-a auzit un glas feminin graseiat și atrăgător. Victoria Sternatis mă numesc. Aș dori să discutăm.

Am privit o clipă pe fereastră, spre panorama arborilor uriași din Parcul Carol, aflați la picioarele mele, apoi am spus, mult mai liniștit:

— Vă ascult, doamnă.

Femeia a continuat pe același ton:

— Din motive pe care le veți înțelege la timpul lor, nu pot părăsi domiciliul.

Mi-am dres vocea și am rostit:

— De aceea exist eu, doamna Sternatis. Pentru a mă deplasa acolo unde dumneavoastră nu puteți.

— Încă nu v-am spus despre ce e vorba și nici n-aș dori s-o spun acum, a zis ea ușor agitată. Domnule Paul, vă aștept pe strada Aleea Alexandru, numărul…

— Doamnă…

Începusem fraza unde de obicei spuneam că singurele domicilii pe care le vizitez sunt ale celor pe care îi urmăresc și că nu face parte din etica firmei deplasarea la clienți acasă. Însă, când mintea mea, destul de odihnită de altfel, a terminat de procesat adresa, fraza a curs în cu totul alt fel:

— …voi încerca să ajung azi la dumneavoastră.

Aleea Alexandru era cea mai scumpă stradă din București și, probabil, din România. Să locuiești într-una din impunătoarele ei vile însemna un privilegiu chiar și pentru bogați. Avusesem un client care, după ce câștigase la loto șase milioane de euro, își cumpărase acolo o casă, pe care o vânduse în pierdere după un an. Asta fiindcă doar întreținerea presupunea în fiecare lună un câștig la categoria a doua.

Așa că, deși niciodată nu fusesem atras de oamenii bogați, nu puteam decât să mă bucur că mă sunase unul. Gândul de a plana de la ultimul etaj al clădirii începea să se transforme în cel al unei aterizări line, la masa unei terase, cu o cafea bună în față și un meniu încântător.

Am încheiat convorbirea promițând că voi face tot posibilul să mă eliberez, însă adevărul e că am plecat îndată. Și, cu toate c-am dat prioritate tuturor, vechiul meu Ford Scorpio, bucuros că, după multă vreme, aveam din nou treabă, m-a dus mai repede decât mă așteptam. Ce-i drept, vara și mai ales în weekend, e o bucurie să conduci prin București. Oricât m-am chinuit să întârzii în traficul acelei sâmbete plăcute de august, am ajuns în mai puțin de jumătate de oră. Când mi-am dat seama, camerele de supraveghere ale vilei se aflau deja deasupra mea.

Liviu Surugiu (n. 1969) a debutat în 1994 în Jurnalul SF, publicând apoi în revistele SuperNova, Curierul Național, Gazeta SF, Argos, Nautilus, CPSF, CPSFA-Nemira, Ficțiuni, ZIN, CSF, Helion și în peste zece antologii. A publicat în cele mai importante reviste din SUA, Anglia, Franța, Italia, Spania, Germania, India, Ungaria, Peru, Estonia și Ecuador. A primit 43 de premii literare naționale și internaționale. În 2022, povestirea sa The Choice a fost selectată pentru a fi dusă de NASA pe Lună într-o capsulă a timpului în cadrul misiunii Artemis (2025). De același autor, la Editura Polirom a mai apărut volumul de proză scurtă Fata de pe Drumul Mătăsii (2021).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Ventrilocul
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Ventrilocul de Corin Braga, care va apărea în