Scriu acest text având în minte imaginea unui tânăr din România de – să spunem – 20 de ani, aflat, timid sau impetuos, în formare; un tânăr care își caută drumul prin lumea, nu chiar lesne de înțeles, în care trăim; un tânăr în sufletul căruia, indiferent de preocupările imediate, plutesc totuși aceleași întrebări cu bătaie lungă de totdeauna: „Cine sunt?”, „Cum este bine să trăiesc?”, „Există ceva dincolo de moarte?” etc. Întrebarea de la care plec li se va părea, probabil, cititorilor care au deslușit deja câte ceva despre această problemă, care este fenomenul numit cultura anulării, naivă sau superficială. Totuși, cred că ea merită formulată explicit, în mod special pentru tânărul de 20 de ani din România, căruia i se va întâmpla, poate, ca această revistă să îi pice sub ochi. Dacă acceptăm însă că faptul de a-i cădea sub ochi această revistă ar avea loc în funcție de preocupările lui imediate, atunci dacă nu lui, măcar profesorilor, mentorilor, îndrumătorilor lui – acelor oameni meniți să medieze între el și ordinea mai largă care îl conține. Întrebarea ar fi, în orice caz, următoarea: care este cel mai nociv mod în care cultura anulării poate afecta (și va afecta dacă lucrurile vor fi lăsate să își urmeze cursul deja trasat) un tânăr de 20 de ani din România?
Înainte de a schița un răspuns, cred că este necesar să încerc să lămuresc, pe scurt, înțelegerea mea asupra a două probleme. Mai întâi, la ce ne referim atunci când vorbim despre cultura anulării? Și apoi, care sunt fundamentele teoretice și ideologice pe care se bazează aceasta? Fără a avea măcar o vagă idee despre răspunsul la aceste întrebări, este imposibil să determinăm care e cel mai nociv mod în care un tânăr cu profilul de mai sus poate fi afectat de ceva numit cultura anulării.
Fenomenul culturii anulării se referă la expulzarea din spațiul public a anumitor persoane care operează în instituții precum universitățile și mass media, precum și a anumitor gânditori, cărți, domenii de studiu, opere de artă etc., care exprimă idei și valori ce contravin așa-numitelor idealuri de justiție socială, propuse de și sistematizate prin teoria critică. Însă expulzarea unor asemenea „influențe culturale problematice” nu este pur și simplu executată, ci de multe ori, și în special în cazul persoanelor care operează în instituțiile-cheie, expulzarea este însoțită de umilirea lor publică, de cerințele isterizate ale mulțimii ca persoanele anulate să se auto-umilească și chiar de respingerea oricărei posibilități ulterioare de revenire și „reabilitare” a lor în spațiul public.
În descrierea sumară pe care am făcut-o mai sus acestui fenomen regăsim, totodată, și răspunsul la întrebarea privitoare la fundamentele teoretice și ideologice ale fenomenului culturii anulării. Este vorba, evident, de teoria critică. Creație a Școlii de la Frankfurt, exportată ulterior în SUA, aceasta reprezintă, mai curând, un ansamblu de viziuni și perspective asupra societății, care cuprind inclusiv o filozofie a istoriei; diferența specifică a teoriei critice, față de teoriile standard (descriptive) din științele sociale cărora li se opune, constă în articularea unui anumit ideal moral, normativ asupra ordinii sociale. Implementarea acestui ideal are ca punct de plecare chestionarea presupozițiilor ordinii sociale trecute și actuale, în special a celor concentrate în jurul așa-numitelor raporturi de putere dintre grupuri sociale formate în funcție de criterii precum rasa, genul, sexul etc. În drumul spre atingerea idealului ar trebui urmărită inversarea raporturilor actuale de putere. Acest ideal, numit, de regulă, justiție socială constă, așadar, în corectarea unor stări de fapt din trecut și prezent, privite exclusiv prin grila raporturilor de putere și evaluate ca nedrepte.
Să revin acum la întrebarea de la care am plecat, anume: care este cel mai nociv mod prin care cultura anulării poate afecta un tânăr de 20 de ani din România, aflat, se înțelege, în plină formare și purtând cu sine, explicit sau implicit, marile întrebări dintotdeauna? Răspunsul este aproape intuitiv: prin a-l incapacita să răspundă onest acestor întrebări ale omului dintotdeauna. Căci răspunsurile pe care și le poate da la aceste întrebări ar trebui să fie tocmai cele care îi conturează, treptat, identitatea profundă. Nu discut aici raportul în care se poate afla identitatea sa profundă cu funcția pe care urmează să o ocupe în mai marele sistem social, altfel spus, cu locul său în diviziunea muncii, întrucât raportul variază și este, adesea, plin de ambiguități, de detalii conjuncturale, pe scurt, de date deloc simplu de specificat.
Cei anulați sunt tocmai cei care întruchipează, în varii moduri, aceste răspunsuri – de la profesori universitari și gânditori reprezentativi ai culturii și civilizației occidentale (în cazul nostru, și românești) la cărți și opere de artă.
Din schițarea teoriei critice de mai sus reiese, sper, una dintre implicațiile ei: reducerea identității individului – cu toată unicitatea, complexitatea și dinamica sa – la criteriile insurmontabile, amintite mai devreme: rasa, genul, sexul etc. Exact acesta este modul concret prin care tânărul este împiedicat să-și mai adreseze întrebările fundamentale. Teoria critică îi stabilește identitatea înainte ca orice proces de interogație sinceră să poată începe. Teoria critică îl persuadează că până și filozofia – altădată activitatea specifică interogației oneste – are acum drept funcție punerea programatică sub semnul întrebării doar a anumitor presupoziții ale ordinii sociale, cu scopul de implementare a idealului de justiție socială, deci, în mod necesar, cu scopul de schimbare a ordinii. Mai mult decât atât, aplicarea teoriei critice, pe care o vedem în fenomenul culturii anulării, îi răpește tânărului mijloacele prin care ar putea accesa răspunsurile care s-au oferit de-a lungul timpului la întrebările fundamentale. Căci cei anulați sunt tocmai cei care întruchipează, în varii moduri, aceste răspunsuri – de la profesori universitari și gânditori reprezentativi ai culturii și civilizației occidentale (în cazul nostru, și românești) la cărți și opere de artă.
Față în față cu fenomenul culturii anulării, tânărul de 20 de ani din România riscă, așadar, să aibă identitatea deja primită și misiunea deja ordonată. Să știe cine este fără să se mai întrebe onest și sistematic, să știe de unde vine și încotro se îndreaptă, să știe precis ce și cum are de făcut. Față în față cu fenomenul culturii anulării, tânărul nostru riscă să nu mai poată fi omul dintotdeauna. Și să nu mai poată, mai târziu, să îndrume pe alții să fie astfel.
