Un confucianism pentru secolul XXI

O definiție rapidă

Cancel culture e o mișcare iconoclastă mondială pornită dinspre Statele Unite. Este expresia unei o religiozități politice contemporane în sensul de focar al fervorii ce-și subjugă rațiunea. Reverberațiile mișcării la noi – refacerea programelor școlare, a parcului statuar, a programelor televizuale și cinematografice, reacțiile mass-media – și interesul teoretic ce depășește deja stadiul amuzamentului pentru  exotism ne arată că am ajuns și noi „o țară americană ca și celelalte”, pentru a-l parafraza pe geograful Christophe Guilluy. Problema e că necunoscând originalul – cultura americană, cu rare excepții, ne rămâne străină în tradițiile și rețelele sale – se pune imediat chestiunea reproducerii obscurității. De fapt, globalizarea ne scutește de căderea într-un cargo cult de secol XXI. Ne împărtășim cu toții, americani vechi sau recenți, din aceeași ignoranță – azi, lucrul din lume numeric cel mai bine răspândit. Să încercăm totuși o schiță istorică, care, dacă nu va avea darul să ne facă mai puțin nefericiți, ne va ajuta să dobândim poate o detașare, spațiul trebuincios oricărei decizii conștiente.

Ca iconoclasm să remarcăm că fenomenul desemnează o renunțare radicală, în sensul străvechii interdicții iudaice de a figura divinitatea. Se cere mai degrabă schimbarea calendarului, introducerea unor noi sfinți în locul celor până ieri adorați.

Cancel culture pare mai degrabă o versiune edulcorată a umilirilor publice din cadrul revoluției culturale chineze, când câte un guvernator local sau o somitate academică se vedeau obligați de gărzile roșii la pocăire publică: tunși, insultați, bătuți etc. Bineînțeles, se putea ajunge și la execuție. Dar nu suntem aici. Revoluția culturală, dincolo de excesele sale și manipulările politice prin care a fost filtrată, a avut meritul de a aduce mandarinatul chinez (tiparul ancestral al nomenclaturii) din universități, mari spitale, întreprinderi și direcții birocratice față în față cu realitatea pe atunci rurală și crudă a Chinei socialiste. Revoluția culturală chineză apare ca un spontaneism al epurărilor programatice staliniste: terorizarea birocrației în scopul de a păstra sau de a recupera caracterul proletar al statului. Dar revoluția culturală actuală nu are de a face cu lupta de clasă, ci cu impunerea unor norme societale, tot mai strâmte, cu interzicerea vorbirii populare sau a creației literare dacă acestea par să contrazică sensibilitatea unui nou mandarinat cultural și a unei elite rafinate. Ar mai fi o distincție cvasiteologică esențială: în vreme ce revoluția culturală militează fără voia ei pentru o religie politică, adică unitatea morală a unei națiunii prin decăderea din drepturi a celor care au transgresat-o prin cumul de putere sau de averi, noua disciplinare morală e sectară și-și face un merit din diferența sa, pe care ceilalți n-au decât să o slăvească sau să i se supună. Mișcările din 1989 și din anii 90, în decursul cărora nu puține statui au căzut în Uniunea Sovietică și în fostele sale state satelit, sunt mai aproape de spiritul de unitate și reînnoire al gărzilor roșii maoiste decât de cel de separare și expunere a distincției din cadrul culturii anulării.

Call-out-culture sau cancel-culture și-a formulat propriile norme punitive, de regulă exprimabile într-un pidgin anglofon. Cei care pot judeca și impune judecata lor sunt woke, iluminați, treziți spiritual. Osânda prin excelență e public shaming prin expunerea media, uneori prin… doxxing (expunerea datelor personale ale culpabilului pe internet și asmuțirea asupra lui). Există un țesut tot mai dens de reguli ce nu pot fi încălcate fără o expunere la oprobiul public. Când Joanne Rowling și-a îngăduit să facă legătura între feminitate și menstruație, acuzele de transfobie (excludea din cadrul feminității a transgenderilor) au curs lanț, iar cum autoarea lui Harry Potter a persistat, s-a ajuns la cererea decăderii sale din drepturile auctoriale, la situația în care actorii refuzau să mai joace în ecranizări după cărțile sale, iar agențiile literare se deziceau public de propria lor găină cu ouă de aur, o scriitoare tradusă în aproape 90 de limbi și cu peste 500 de milioane de exemplare vândute din capodopera sa. Dincolo de cazurile penale, pentru care existau legi (pedofilie, hărțuire sexuală, incitare la ură rasială etc.), există o exacerbare a sensibilității și o afișare a virtuții care cu un deceniu în urmă stârneau zâmbete. Avem azi persecutarea în lanț a traducătorilor poetesei de curte a lui Joe Biden: nimeni nu o poate traduce dacă nu e negru, femeie și nu a avut o copilărie dificilă. Scarlett Johansson are o perioadă dificilă după ce a fost luată la ochi, mai întâi pentru că a jucat un rol de asiatică, apoi unul de transgender. Încă nepocăită, actrița a izbucnit cerându-și dreptul și libertatea de creație și de întrupa în arta ei „orice persoană, orice animal sau orice plantă”. Caracteristic e că mișcarea întreține pentru cei din afara ei confuzia: sclavagismul modern e pus alături de cutare ieșire rasistă a unui star din Liga Națională de Hochei la ieșirea de sub duș, genocidul și atrocitățile lui Leopold al II-lea al Belgiei în Congo intră în aceeași oală cu piesa muzicală pentru copii Cho Ka Ka O a artistei Annie Cordie.

O altă rădăcină îndepărtată a religiozității elitei mondialiste contemporane va fi deismul iluminist, în care conștiința se va privatiza ca „cea mai sfântă dintre proprietăți”, după expresia președintelui James Madisson.

Foarte scurtă schiță istorică

Totul are o egală valoare – e poate un ecou târziu al doxei puritane a primilor coloniști ajunși în golful Massachusetts în secolul al XVII-lea și pentru care toate faptele, de la cele mai comune la cele excepționale, sunt fie semne ale sfințeniei și ale predestinării divine, fie ale decăderii și pedepsei veșnice.  Noii veniți erau fugari și oprimați, „separatiști” în raport cu biserica anglicană și cu regele Iacob I, iar odată ajunși în Lumea Nouă nu pot vedea în indienii din tribul Patuxed decât barbarii din Biblie. Guvernatorul coloniei, William Bradford, autorul importantei cronici Of Plymouth Plantation (1651), om cultivat și cunoscător al ebraicii, elinei și latinei, nu are nicio urmă de interes pentru dialectele și cultura populației cu care intră în contact și cu care se va război în scurt timp.

O altă rădăcină îndepărtată a religiozității elitei mondialiste contemporane va fi deismul iluminist, în care conștiința se va privatiza ca „cea mai sfântă dintre proprietăți”, după expresia președintelui James Madisson. Refuzând lupta cu fervoarea populară, reprezentanții Luminilor pe continentul american înlocuiesc religia tainei cu religia datoriei: „Dumnezeul în care credem este un Dumnezeu al adevărului moral, iar nu un Dumnezeu al misterului și obscurității”. (Thomas Paine, Epoca rațiunii, 1794, trad. Alexandru Anghel).

Puritanismul unitarian redus de Iluminism la o afacere de conștiință privată și de datorie morală publică, se îmblânzește în transcendentalismul lui Ralph Waldo Emerson, unde fiecare faptă virtuoasă e deja semn al prezenței divine, iar mântuirea e imanentă și nu mai are nevoie de mijlocirea cristică (Divinity School Adress, 15 iulie 1833). Membrii Clubului Transcendental, pe temelia cultul naturii și a omului liber, dezvoltă o critică socială ce vine în apărarea indienilor Cherokee în fața atacurilor militare și a cuceririi teritoriului lor, ia poziții aboliționiste ce merg la Thoreau până la susținerea rezistenței civile împotriva guvernului. Și în favoarea refuzului taxelor publice.

Această pansofie individualistă dezvoltată în scrierile lui Emerson, Thoreau sau Whitman va influența profund cultura americană, din ea trăgându-și sevele generațiile beat și hippie, de după a doua conflagrație mondială, când cultului libertății naturale i se adaugă vehemența protestatară a Urletului lui Allen Ginsburg acuzând caracterul bigot și conservator al societății: „Am văzut cele mai strălucite spirite ale generației mele distruse de nebunie (…)/ cei expulzați din academii pentru că au fost nebuni & au publicat/ ode obscene pe ferestrele  propriului craniu/ cei care în chiloți s-au făcut mici și lași în camerele nezugrăvite/ arzându-și banii în coșul de gunoi și/ ascultând Teroarea prin pereți” (Howl, 1956, trad. Petru Ilieșu) .

În loc de concluzie

Toate aceste elemente: sectarismul, datoria sentimentelor bune, obligația protestului se împacă și sunt articulate de neocapitalismul anilor 70 ai secolului trecut într-o dogmă emotivă ce aruncă în aer orice tentativă de dezbatere clasică, orice proiect de comunitate națională și… chiar și orice luptă socială. Toate aceste elemente au fost încorporate mai întâi în obligațiile mondene ale noii caste și ale exponenților săi cei mai la vedere (actori, sportivi, oameni politici).

Există cererea unei reparații simbolice permanente, însă pe niște teme bine delimitate: în legătură cu trecutul e vorba mai ales despre foștii sclavi africani, iar în legătură cu prezentul e vorba mai ales de minorități sexuale și de ultrafeminism. O chestiune retrogradă legată de rasă și de corp. Mecanismul sectar e următorul: dacă noile valori ar fi acceptate, nu am mai putea invoca victimizarea, de unde o fugă înainte, în căutarea reprezentării unei minorități și mai minoritare. De unde proliferarea literelor acronimului cândva LGB, apoi LGBT, apoi LGBTQ, apoi LGBTQIA și în fine adăugarea unui „+” la final, care înseamnă înșiruirea infinită și tot mai fragmentată a unor tipuri fixe. Sexualitatea a suferit același proces de scindare sectară pe care l-am pomenit mai devreme în schița istoriei privatizării conștiinței în cadrul transformărilor protestantismului. Sufletul și corpul au devenit o chestiune privată… Deci pot fi obiectul unei tranzacții comerciale. 

Cum de stindardul cade pe umerii unui grup – rasismul răsturnat sau chestiunea sexuală – e în mare parte o chestiune aleatorie ținând de moda unei elite mondialiste inițial străine de rigiditatea vechii burghezii. Mai întâi e vorba de eforturile de reprezentare: așa cum odinioară seniorul mergea duminica la capelă, iar fiul său la cazino, azi, un personaj comme il faut e obligat să-și dea ochii peste cap pe platouri TV și pe coperți de reviste lucioase deplângând soarta câtorva nefericiți, în dauna unei critici sociale articulate. Ultima transformare pe care o vedem e revenirea la rigorismul moral. Mondenitatea a devenit inchizitorială și a eliminat orice cultură a provocării și imprecației. Fervoarea cu care e apărată indică alcătuirea unei religiozități încă nemărturisite. Un tipar confucianist: nu există dumnezeu, dar există ierarhii, interdicții și pedepse.