Poeme de Andrei Doboș

Rondelul anihilării

E toamnă, pică frunza jos.
Nimicul ne privește-n față,
de data asta nu fac față,
deși obrazul meu e gros.

Prin ceață umblă corp de ceață,
și peste corp, un sveter gros.
E toamnă, pică frunza jos.
Nimicul ne privește-n față.

Și din nimic – bătrîna viață
regurgitează carne, os.
Fragmente ies la suprafață
pe tăul putred, sulfuros.

E toamnă, pică frunza jos.


 
Pe vibrații

Mișcări puține. Nu interesează
pe nimeni ce se-ntîmplă la amiază,
cînd sticla prinde vipia și-o lasă,
în lipsa unor draperii, în casă.

Pereții scorojiți au suprafețe
pe care umbre semănînd cu fețe
se prelungesc diforme sau rotunde.
Un mormăit electric. Parcă tunde

vecinul iarba. Țiuie, cînd grasul
cu cositoarea lui grăbește pasul.
Motorul se îneacă, se încinge

din spațiul infinit o minge
de foc. Și-n aerul de-amiază
neauzit, un telefon vibrează. 



Rondelul ciupercilor culese

Clitocibe, amanite,
când prin pădurea udă mergi,
trosnind și scârțâind pe crengi
și must de frunze borhotite.

Pe scoarțe-s forme inedite,
structuri de stalagmite, negi.
Clitocibe, amanite,
când prin pădurea udă mergi.

Cu mâna n-o să le-nțelegi,
dulci parazite, saprofite,
căci mâna vrea doar să profite,
să le adune-n plasă, blegi.
Clitocibe, amanite.
 


Rondelul cartofilor prăjiți

Cu degete-n carton, cartofi prăjiți
iau, cîte unu, și îl bag în gură,
un gust usturoiat, de sărătură,
cu marginile arse și un pic mînjiți.

Cum îmi plac mie, lungi, nedescojiți,
și nu din ăia falși, ci de cultură.
Cu degete-n carton, cartofi prăjiți
iau, cîte unu, și îl bag în gură.

Alunecă de parc-ar fi vrăjiți,
e foarte dificil să ai măsură.
Ajuns la fund, la cei mai pricăjiți
gîndești că ar mai merge-o tură.

Cu degete-n carton, cartofi prăjiți…