Discografic-ul actual nu are în vedere o trupă progresivă. El explorează două chei de boltă fundamentale.
Prima vine din excelentul volum Jazzul – o estetică a secolului XX de Gilles Mouëllic[1]. Referindu-se la relația bluesului cu parcursul muzicii de jazz, profesorul de studii cinematografice precizează: „Dar bluesul intervine și la alte niveluri. Mai întâi în formă, unde sistemul întrebare/răspuns nu va înceta să fie o componentă majoră în scriitura jazzistică. Apoi în sunet: instrumentele jazzului vor lua ca model vocea, cântecul plin de fervoare al bluesmanilor. Toate efectele dirty[2] caracteristice acestui cântec vor fi omniprezente în maniera de interpretare a muzicienilor de jazz: grohăit, plânsete, țipete, gemete.” (p. 39)
Al doilea tip de abordare se activează dinspre numele formației despre care vorbim astăzi. Pristine este un band originar din Tromsø (oraș cu 64.000 de locuitori), Norvegia, înființat în 2006. Cuvântul pristine din limba engleză se traduce ca „impecabil”, „în stare perfecta”, „curat”, „primar”, „nealterat”. Deși doar parțial, Pristine se racordează la cugetările lui Gilles Mouëllic. Demersul scandinavilor transcende harta blues-rock și blues-jazz, adăugând elemente psihedelice, mulate perfect pe o structură de rock clasic.
Dacă ar fi să vorbim despre o decadă în care muzica Pristine s-ar simți ca peștele în apă, aceea ar fi cu siguranță perioada anilor ’70. Dacă ar fi să alegem un ascultător ideal, un „pacient zero” pentru muzica Pristine, acesta ar fi în mod sigur unchiul sau mătușa de 60 ani, mult umblat(ă) prin lume, care i-a văzut în concert și pe King Crimson, dar și pe Tangerine Dream sau pe B.B. King. Acest personaj ar spune că soundul Pristine e bun, dar că nu e impresionat. Tot acest unchi sau mătușă din imaginație ar răspunde cu „Syd Barrett” la întrebarea „Gilmour sau Waters?”.
De altfel, nu l-am numit întâmplător pe B.B. King, acest monstru sacru al istoriei muzicii. Cariera lui a încetinit motoarele în momentul în care acești oameni din Tromsø, dirijați magistral de solista Heidi Solheim, puneau pe hartă poate cel mai nordic blues din toate timpurile. Inversarea polilor magnetici muzicali de la Berclair, Mississippi, locul de baștină al lui B.B. King, la Tromsø e poate cea mai frumoasă declarație de dragoste a globalizării tuturor formelor de artă.
Cvartetul de adjective unaltered, impeccable, pure, unspoiled[3], cules de pe site-ul Nuclear Blast (label care a înregistrat primele materiale ale norvegienilor), pare să rămână în picioare și în cazul albumului „The Lines We Crossed” (Pristine Music Production, 2023). Blues amestecat cu psihedelic peste care vocea solistei Heidi Solheim coboară cu gentilețea aurorei boreale doar pentru ochii urechile care sunt capabile să distingă între o piesă comercială de radio și melosul unui album hard/classic rock din 2023.
La prima vedere nimic nou sub soare, nicio urmă de evoluție spre altceva, niciun pas lateral în comparație cu „Fireball” (2020) sau cu „Road Back to Ruin” (2019), albume Pristine foarte recente. Însă când un timbru, precum cel al lui Heidi Solheim, conține praful de stele din esența islandezei Björk, factorul progresului și al progresiei va fi implicit.
Piesa cu care începe albumul Pristine, „Actions, Deeds, & Suffering”, neaduce aminte de un hit de radio din epoca în care rockul classic își făcea loc în playlisturile realizatorilor din eter. Este vorba de „Stargazer” de la Rainbow (1976). Ritmul ne trimite acolo, iar vocea lui Ronnie James Dio e mai degrabă tributară anilor ’80. Riveranii din Tromsø forțează limitele acestei decade, împinși magistral de la spate de vocea lui Heidi Solheim. „Ghost With A Gun” ne arată calea prin cabinetul de hituri și îmblânzește puțin avântul heavy, cu câteva contrapuncte ce marchează cel mai boreal blues. E una dintre piesele în care toboșarul Kim Karlsen se simte în elementul său, fiind locomotiva Pristine spre teritoriile groove.
„The Loneliest Fortune Pt 1 & 2” aduce mult așteptata alunecare în melancolie, în care sufletul Pristine nu mai produce lucru mecanic. Aduce în schimb la suprafață poezie, ca în versurile următoare: „I hope that no one heard me/ I hope that none of you were listening/ I felt the dark explode/ Like a full somatic show”[4]. Bluesul merge aici mână în mână cu folkul, care găsește variante de reinventare și-n 2023. Vom vorbi altă data despre reprezentanții folkului contemporan.
Revenirea la rockul clasic se face printr-o piesă pe cât de neșlefuită, pe atât de percutantă. „Stepping Into The Breach” e dovada vie că garage-rockul nu a murit și că există oricând posibilitatea să revină la modă. „Valencia”e o nouă coborâre în abis, o pauză de respirație, care-ți arată că fiordurile vor fi la locul lor și dacă ești 100% prezent într-o conversație. Cu versul „To be alone, but only with you”[5], Heidi parcurge orice distanță muzicală inimaginabilă.
„Carnival”, piesa înregistrată cu Norwegian Arctic Philharmonic Orchestra din Tromsø și Bodø, e basmul pe care Pristine ni-l împachetează în 2023 și ni-l livrează cu voce de crăiasă. Până la un moment dat, când carnavalul heavy-rock nu mai poate fi oprit. Este probabil cea mai consistentă melodie de pe disc și motivul principal pentru care acesta merită pus pe repeat. Așa îmi imaginez eu sunetul trenului dinspre, să zicem, Bergen spre Oslo. „Carnival” e deschizătoare de pori, totodată un risc pe care Pristine și-l asumă până la capăt. Asta în condițiile în care albumul nu e nivelat stilistic.
„Sad Sack In A Cadillac”e singura conectare electro a norvegienilor cu prezentul tehnologizat. E cea mai scurtă compoziție și o formă de a ține în viață carnavalul prin axoni indie-pop. Cu „The Devil You Know” știi sigur că petrecerea nu s-a încheiat. Acest imn rock hard ’n’ heavy ar fi funcționat, poate, și la Eurovision acum 15-20 de ani. Iarna norvegiană e resimțită prin toate riffurile. Iată cum nordul știe cum să metamorfozeze până și bluesul.
Când credeam că factorul psihedelic e trecut la obiecte pierdute, Pristine ține să ne contrazică. Piesa care dă titlul albumului, „The Lines We Cross”, are ceva din magia unei alte capodopere a rockului anilor ’70 (ce coincidență, nu?). Mă refer la „Kashmir” de la Led Zep (1975). „Toate-s vechi și nouă toate”, vorba poetului. Însă prospețimea rămâne nealterată, neatinsă de praful redundanței și al vetusteții. Visarea închide ciclul albumului Pristine, „Instant Conclusions Decade” nelăsând la vedere drumul pe care o vor apuca de acum înainte Pristine. Mai blues? Mai heavy? Garage-rock de anii ’70 sau un plonjeu direct în contemporaneitate?
The Lines We Cross
(Pristine Music Production, 2023)
1. Actions, Deeds, & Suffering
2. Ghost With A Gun
3. The Loneliest Fortune Pt 1 & 2
4. Stepping Into The Breach
5. Valencia
6. Carnival
7. Sad Sack In A Cadillac
8. The Devil You Know
9. The Lines We Cross
10. Instant Conclusions Decade
[1] Editura Ratio et Revelatio, 2015, traducere de Roland Székely.
[2] În explicația autorului, acel tratament neortodox al sonorității interpretat după criteriile estetice occidentale. Grohăit, guițat, șuierături – acestea sunt cele trei dimensiuni avute în vedere.
[3] nealterat, impecabil, pur, în stare primordială.
[4] Sper că nimeni nu m-a auzit/ Sper că nimeni dintre voi nu asculta/ Am simțit întunericul explodând/ Ca un spectacol somatic în toată splendoarea sa. (trad. A.Z.)
[5] Să fiu singură, dar numai cu tine (trad. A.Z.)
