Bărbatul fără cap, tatăl fără căpătâi

Volumul de proză scurtă Bărbatul fără cap al Lavinicăi Mitu este cel mai bun exemplu pentru a ilustra ideea de scris terapeutic sau, ca să folosesc o sintagmă la modă, de a-ți exorciza demonii interiori prin scris. Intime și confesive, textele formează imaginea unei copilării traumatizante, dominate de relația dificilă cu un tată abuziv, dar inducând și ideea de oscilație între acceptarea reacției firești de respingere și dorința eroinei de a-și ierta părintele.

Deși este un volum de debut, încă de la primele texte se remarcă maturitatea stilului narativ, foarte eficient în a transmite stări complexe prin cuvinte puține și puțin pretențioase. De fapt, se intuiește o adevărată obsesie pentru cuvintele simple, câte unul fiind ales pentru a fi explicat, conform definiției din Dicționarului Explicativ al Limbii Române, în fiecare text. Acest artificiu este sprijinit de câteva paragrafe ale unei povestiri în care eroina vorbește despre felul în care se folosea de respectivul instrument, pentru temele școlare.

Povestirile sunt, cu puține excepții, foarte scurte, rezumându-se la câteva cadre, uneori conectate, alteori discrete, care împreună transmit senzații, cele mai multe fiind plasate în perioada copilăriei eroinei, în austeritatea anilor ‘80. Cei dintre noi care am prins acea perioadă la o vârstă apropiată de cea a eroinei vom relaționa mai puternic cu imaginile mașinii manuale de spălat sau a apei încălzite pe aragaz, însă ele au un scop minor, deoarece drama protagonistei noastre nu e legată de lipsurile materiale specifice perioadei, ci de lipsurile afective, mult mai percutante.

Cum narațiunea o urmărește începând din copilărie, celelalte două personaje foarte puternice ale cărții, care astfel poate fi citită și ca roman mozaic, nu pot fi decât figurile maternă și paternă. Iar antiteza lor este una deplină. Dacă personajul masculin – care devine în carte un soi de exponent al ideii de masculinitate în general – este suma defectelor posibile, el fiind bețiv, violent, afemeiat, leneș, total indiferent la nevoile propriilor copii, indecent, iar în final chiar demn de milă, cel feminin pare că nu ratează niciuna dintre virtuțile pe care o mamă le poate poseda. Deși ea nu este mereu pe placul eroinei-naratoare, cititorul înțelege că numai vârsta fragedă a acesteia interpretează defavorabil anumite decizii ale mamei.

Din păcate, sunt relativ puține texte în acest volum care spun povești cu cap și coadă, cu o acțiune proprie memorabilă. Cele mai multe dau doar crâmpeie de viață cotidiană, din diverse momente ale vieții eroinei, toate contribuind la conturarea peisajului mare.

O excepție ar fi chiar prima proză, „La șase fix”, o narațiune la persoana a doua care funcționează foarte bine (mai rar texte scrise la persoana a doua care să sune atât de natural) și care este materializată într-o acuzație adresată femeilor care se complac în acceptarea violenței domestice, găsindu-și drept scuză credința.

„Lăsați-l pe Dumnezeu afară, în curtea mânăstirii, pe malul Dâmboviței sau la intrarea în metrou! Oriunde vreți voi, dar nu aici! N-are nici un amestec în boala voastră! Vor gândi unele dintre voi și vor pleca înainte de a se termina întâlnirea. Se vor opri în centrul vechi, vor bea o cafea și, când vor ajunge acasă, vor schimba yala ușii de la intrare, numărul de telefon, jobul, buletinul și își vor face programare la terapeut.

Celelalte veți veni în continuare aici în fiecare miercuri la ora șase fix. Sau cu douăzeci de minute mai târziu. Vă veți aminti, veți plânge, vă veți promite și vă veți minți. Veți citi despre femei ca voi, vă veți regăsi în poveștile celorlalte, veți ofta pentru ele și pe drumul spre casă vă veți gândi că poate nu sunteți atât de bolnave pe cât ați crezut.”

Nici a doua poveste, cea care dă și numele volumului, „Bărbatul fără cap”, nu e complet integrată în întreg, deși ea introduce vocea narativă la persoana întâi care ne va însoți până la finalul cărții. E mai degrabă o prezentare a conflictului, trauma copilăriei dominate de un tată abuziv fiind atacată prin metafora moștenirii genetice care provoacă durere. Însă aici găsim o naratoare matură, care încearcă să se vindece.

„Și ce-aș mai fi iubit eu atunci? Cum aș mai fi scris eu în agendă că „Îmi iubesc capul”, deși aș fi vrut să-l lovesc de toți pereții din cameră, să îl lovesc cu pumnii, cu palmele, să am un cuțit suficient de mare și de ascuțit încât să-l pot desprinde de mine pentru totdeauna. Să-l rup cu totul de restul corpului și să nu mă mai doară niciodată. Și poate că aș fi ajuns să fac asta dacă într-o zi n-aș fi scris din greșeală «îmi iubesc tatăl».”

O naratoare copilă găsim începând cu „Mașina de spălat Albalux”, punct din care textele capătă un grad de coeziune în plus. Unele dintre ele spun povești cu intrigă proprie din copilăria protagonistei, puține dintre ele având un strop de umor, cum e „Tu ești mai mare!”, cele mai multe fiind mai degrabă triste, precum „Echilibru”. Însă dacă acestea două chiar au acțiune interesant de urmărit, altele se rezumă doar la crâmpeie de cotidian aparent banal, dar care relevă situații traumatizante. Din păcate, datorită abordării și lipsei acțiunii, cele mai multe dintre ele devin greu de individualizat. Cele două pe care le-am menționat sunt și cele mai complexe din punct de vedere narativ, sunt și memorabile, datorită evenimentelor pe care le relatează.  Există și povești interesante care reprezintă divagații, cum ar fi „Copilul cu ochi albaștri”, o poveste de asemenea profundă și care rămâne în memoria cititorului.

Nu voi insista mai mult asupra calupului principal de proze, cel în care naratoarea trece din copilărie în adolescență și apoi în maturitate, analizând diferitele etape ale relației ei cu un tată violent la început, apoi tot mai absent, până la disoluție, și cu o mamă autoritară, dar dedicată până la martiraj. Vă las să descoperiți singuri oscilația între răzvrătire și nevoie de iertare. Personal, la un moment dat am găsit monotonă atât relatarea, cât și repetarea procedeului cu explicarea cuvintelor, conform DEX-ului. Întruchiparea tuturor defectelor, sub semnul căreia cade tatăl, pare să se propagă asupra celor mai multe personaje masculine episodice. Până și băieții sunt cu toții răi, lovesc, sufocă.

Aș menționa în schimb penultimul text, „Ultimul tată”, care închide rotund volumul, reevocând diferitele ipostaze ale tatălui și impactul pe care momentele de maximă tensiune l-au avut asupra protagonistei. Etapele degradării, reamintite prin tatăl care lovește, care crede în Dumnezeu, care plânge, care nu știe când e ziua fiicei sale și care zboară se află față în față cu rezultatul final, tatăl care cere țigări, într-o reinterpretare a celebrei dileme morale a vatmanului care trebuie să aleagă între a ucide un om sau a lăsa să moară cinci.

„Nu reușesc să îmi dau seama dacă mi-e milă de tatăl care cere țigări, da, îmi este, dacă e să fiu sinceră cu mine, nu că mi-ar conveni asta, și tocmai pentru că mi-e milă de el mă ridic de pe scaun cu toată verticalitatea de care sunt capabilă și îi arăt vatmanului cu degetul șina care trece prin spatele depoului.”

În fine, proza care încheie volumul, „Roberto”, este și cea care rezolvă definitiv dilema dacă volumul este mai mult ficțional sau mai mult autobiografic, introducând-o pe autoare cu nume și prenume și insistând asupra deciziei de a le păstra pe acestea, în ciuda încărcăturii cu care vin.

„Câte Marii, câți Alexandru, câți Bogdan există? Mulți, nu-i așa? Eh, uite că eu sunt singura, completă și desăvârșită, Lavinia cu un «c» care n-ar fi trebuit să fie acolo, dar este, cum eu nu ar fi trebuit să fiu pentru că nu am cerut asta, dar sunt.”

Și astfel ajungem la adevărata miză a cărții, pe care abia acum o vedem, odată cu acceptarea numelui. Și anume asumarea identității, indiferent cât ar fi aceasta de dureroasă.