Being Ion Mureșan

Introducere în poezie este un regal literar.

435 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Ion Mureșan, Introducere în poezie, Charmides, Bistrița, 2023

Pornim de la următoarea aserțiune: un poem de Ion Mureșan e un poem de Ion Mureșan. Dacă acceptăm valoarea de adevăr a acestui enunț, atunci lucrurile intră într-o logică absolută. Pentru că, atunci când spui Ion Mureșan, te gândești automat la unul dintre puținii optzeciști care au reușit schimbarea paradigmei poetice după șaizecism; un poet care a făcut transferul de la revirimentul estetic al generației ’60 la ludicul (cu tot ce ține de acesta: ironie, autoironie, dinamitarea locurilor comune ale liricii „mari” etc.) care avea să devină marcă definitorie a generației ’80. Cumulat cu faptul că poetul își publică volumele de poezie la distanțe mari de timp unul de celălalt, avem premisa unui portret legendar, nu mai puțin spectaculos. Tocmai de aceea, un poem ratat al lui Ion Mureșan nu e orice poem ratat: e un poem care se transformă în meta-poezie, tocmai prin faptul că refuză să o conțină.

Am scris cele mai sus pentru că, în Introducere în poezie, cel mai recent volum al său, există o alternanță a poemelor care-ți taie respirația cu bucăți care te uimesc prin faptul că efectul pe care-l aștepți nu apare nici măcar în final (deseori revelator). Pare că poetul s-a plictisit să intre în substanța banalului aparent și se mulțumește să brodeze, în stilul dicteului automat, în marginea lui. Altfel nu se explică de ce ironia lirică din finalul poeziei „Om beat în pădure” nu-și atinge potențialul demistificator: „Acest om este foarte frumos îmbrăcat:/ pantofi de lac,/ pantaloni de stofă englezească,/ cămașă albă,/ pălărie neagră pe cap./ Dar el este foarte beat./ El trece clătinându-se prin pădure./ Are într-o mână o butelie de vin roșu/ cu care lovește în dreapta și în stânga/ în trunchiurile copacilor./ El încearcă să audă/ minunatul sunet al lipsei de sens/ a vieții sale”.

Pe de altă parte, atunci când decorul redevine familiar, Ion Mureșan intră cu adevărat în poezia care l-a consacrat. „Poem despre cele ce nu se văd” este o splendidă incursiune într-un imaginar poetic de o rară suplețe și frumusețe. Durerea de a înțelege că nu întotdeauna intenția lirică se poate transforma într-un mesaj inteligibil pentru cei din fața ta naște în orgoliul autorului o dorință de anihilare. E aici o întreagă ars poetica, un text aproape programatic și, aș spune, perfect: „Nori grei, nori de plastilină, nori violeți,/ deasupra cârciumii în care eu stau la masă cu oameni străini/ (căci prietenii mei, unul după altul, au murit)./ Stau cu capul în palme și mimez că gândesc,/ mimez că sunt îndurerat,/ că mintea mea e plină de gânduri profunde și idei importante./ Dar eu nu mă gândesc la nimic./ Oricum pentru cele ce nu se văd sunt dovezi firave:/ cei care stau la masă cu mine aud din urechea mea stângă,/ ca dintr-un difuzor,/ bâzâitul unui roi de țânțari,/ cei care stau la masă cu mine aud din urechea mea dreaptă,/ ca dintr-un difuzor,/ orăcăit de broaște,/ cei care stau la masă cu mine îmi văd părul lung și roșu/ cum unduiește și foșnește ca trestia într-o mlaștină./ Dar eu, cu capul în palme și cu ochii închiși/ văd doar o fetiță în rochie albastră,/ cu pulpele zgâriate și genunchi zgâriați:/ stă ghemuită în iarbă lângă un lan de grâu./ Cu o mână caută ceva într-un coș de nuiele/ plin cu flori de cicoare/ și plânge./ Atunci mimez că mă ridic de la masă și pornesc pe un drum lung/ mimez că merg înspre casă, mimez că mă clatin./ Pe marginea drumului în șanț, văd un ghem de sfoară groasă,/ un ghem galben./ Îl iau și îl pun în buzunar./ Aproape, în hățișul pădurii,/ aproape, în hățișul minții mele/ spânzuratul se leagănă,/ se leagănă/ se leagănă.”

Pare că poetul s-a plictisit să intre în substanța banalului aparent și se mulțumește să brodeze, în stilul dicteului automat, în marginea lui.

Ion Mureșan merge încă și mai departe în acest demers. În „Dezagregarea”, de pildă, „desăvârșirea” e simțită ca o completă rupere a minții de rostire. Idealul, din acest punct de vedere, este o incongruență totală dintre interior și exterior. Poetul vrea ca și el, la rândul lui, să fie surprins de rodul propriei sale imaginații, rod pe care să-l întâmpine cu entuziasm și curiozitate, ca un receptor extern, străin de efortul creator: „Nu pentru că nu aș avea altceva mai bun de făcut/ lucrez la desăvârșirea mea,/ dar m-am săturat să spun ceea ce vreau să spun./ Idealul meu este ca atunci când vreau să spun ceva/ să spun altceva,/ atunci când vreau să scriu o literă,/ să scriu altă literă./ Idealul meu este să dezagreg mecanismul acesta perfect/ și hidos ca un diamant./ Să tai legăturile./ Să scot scrierea și limbajul meu de sub dictatura voinței mele./ Iar eu să rămân fragil și neputincios ca un ou,/ și să văd limbajul meu și scrierea mea cum înfloresc,/ cum zburdă și cum se joacă ca niște copii liberi și fericiți/ într-un lighean mare cu smalțul crăpat.” Dorința e atât de puternică, încât – folosind o veche metodă metatextuală – autorul vrea să se mute în creierul unicului cititor care contează, și anume al aceluia dispus să-și aplece privirea asupra rândurilor care tocmai se desfășoară în fața lui: „Dar, ca orice poem, și poemul acesta are nevoie de un singur cititor. Așa că, cititorule, îți știu deja numele, m-am mutat în el și tocmai am terminat de citit poemul.” („Poem pentru un singur cititor”)

Ultimul poem al volumului este, probabil, și cel mai emoționant. Versurile cu valoare testamentară au o aură rurală, a unui timp așezat în care lucrurile își pot îndeplini rosturile. Aparentul haos al decorului e factorul declanșator al unei meditații despre liniște, despre încremenire, despre moarte. Frumusețea este un construct de dincolo de viața asta, care – în mod agasant – o împiedică și o sabotează. De aceea, totul este desăvârșit abia după ce ni se pare „că am murit demult”. Ar merita citat întregul poem, dar mă rezum la partea lui finală: „Totul este frumos în toate./ În vale, în sat, lucrurile sunt înclinate și se leagănă/ în semn de respect pentru cineva./ De o parte și de alta a drumului, mii de păsărele cântă/ un cântec dezorganizat și agresiv./ Se înserează. Soarele e roșu./ Umbra cuiva, nu știu a cui, mi se așează ca o dantelă/ pe față./ Și e atât de frumos de parcă-am murit demult.” („Și e atât de frumos”)

Alternând, cum spuneam, o poezie impecabilă cu versuri care nu conving, Introducere în poezie este, totuși, un regal literar. Ion Mureșan rămâne un mare poet, și – lucrul cel mai important – are voie să fie oricine vrea el să fie. Cel mai recent volum o dovedește cu prisosință.

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărturești, cu personalități ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”