Nu toți oamenii au avut copilării fericite, edenice. Unii au trăit drame cumplite la vârste fragede, iar mai apoi n-au putut depăși traumele, întreținând acel marasm putred, ca o obsesie invincibilă, luptând mereu să se reinventeze. Astfel se întâmplă în romanul de debut Sa préférée/Preferata sa de Sarah Jollien-Fardel, care a obținut Prix du roman FNAC 2022. Născută în 1971, scriitoarea a trăit în Valais, apoi la Lausanne, iar în prezent s-a întors la origini, în Valais, asemenea eroinei din romanul scris la persoana întâi. Jeanne, naratoarea, a cunoscut în copilărie brutalitatea perversă a tatălui. Trăia într-un sat de munte, alături de mama și sora Emma. Un tată alcoolic, palme, pahare sparte, spaimă și ură tot mai puternică. Jeanne crede că orgoliul a făcut-o să reziste, să fie curajoasă. Emma era… preferata tatălui, care a și violat-o, grăbind un deznodământ tragic. Jeanne a început să-și reprime orice sentiment, cu dorința clară să fugă de tatăl său. Chiar după plecarea de acasă, ea nu înceta să-și descoase trecutul, până i se făcea greață. Sora Emma a ales să… plece, să renunțe la viață, după care Jeanne a decis ori să trăiască, ori să „crape”. La 20 de ani, ea devine indiferentă la sex, la plăcerile vieții, cu o spaimă glacială, anticipând mereu gesturile tatălui. Ce îi este la îndemână? O relație de lesbianism cu Martine, de fapt e mai mult o prietenie, o oază de supraviețuire. Îi plăcea să fie iubită, în timp ce ea se afla mereu pe teritorii neclare, reci, conștientă că „pe toate planurile era închisă cu lacăt, fără acces la plăceri”. Când merge uneori acasă, să-și vadă mama, tatăl o țintuiește de perete, cu aceleași urlete animalice, cu invective de nepronunțat. Ea rămâne împietrită, incapabilă de apărare. La ce au folosit ședințele de terapie din anii trecuți? Rănile se deschid urgent în acele momente, iar lupta ei devine sisifică.
Încetul cu încetul se desenează dragostea. E atrasă de Paul, în timp ce-și creează o identitate „plină de ură și de putregai”. Când tatăl e bolnav în spital, Jeanne izbucnește: „îți amintești cum ai trântit-o pe mama jos în bucătărie? Cum mi-ai apăsat fața în pireul cald? Cum mi-ai adâncit capul în vană?”. Nu vrea să-l compătimească, nu empatizează, ura e dezlănțuită : „sunt fiica acelui monstru, sunt femeia cu măruntaie putrede, fiica ce nu și-a salvat nici mama, nici sora, sunt fata care-și privește tatăl murind” (traducerea îmi aparține). Lacul din Lausanne e relaxarea supremă. Oricum, ea va reuși să se sustragă, chiar cu aripile rupte și obsesia coșmarului cotidian. O doare mereu faptul că nimeni din comunitate n-a intervenit, că lumea fuge de responsabilități. Poți ierta? Cine te ajută cu adevărat? Se nasc întrebări arzătoare la fiecare pagină. Despre final… las intactă surpriza.
Un stil direct, o scriitură percutantă, vie, tragică. Un text incisiv, de mare forță, fără edulcorări sau patetism gratuit. Romanul e un strigăt, al cărui ecou devine peren.
