Imortalul Seneca

223 vizualizări
Citiți în 18 de minute
Dana Jalobeanu, Spectacolul filozofiei: cum citim scrisorile lui Seneca?, Humanitas, București, 2022 (387 pag.)

Seneca a fost și a rămas un reper inconturnabil al gândirii filosofice din antichitatea romană, un model al doctrinei stoice, nu doar din perspectivă doctrinară, ci mai ales prin imperativul conexiunii regulative dintre gând și faptă. Filosofia speculativă este disprețuită câtă vreme rămâne atârnată, arogant și steril, de o metafizică imanentă, fără a se deschide spre ceea ce poate hrăni un stil de viață. Sub premisa din urmă, stoicismul a devenit, astăzi un suport pentru „exerciții spirituale” (Jonas Salzgeber, Cărticica stoicismului: sfaturi de înțelepciune ca să devenim puternici, încrezători și calmi), un pretext utilizat de cei ce se ocupă, nu fără foloase materiale consistente, de îndrumarea celor ce doresc să trăiască armonios cu ei înșiși, în orizontul unei fericiri mai mult sau mai puțin ipotetice. La vremea sa, Seneca nu s-a reținut din a-i denunța și a-i face de rușine pe filosofii ce-și etalau înțelepciunea doar pentru a câștiga parale, asemenea oricărui meșteșugar (sofiștii, mai ales). Dacă ar trăi astăzi, poate că aceeași rușine l-ar cuprinde, văzând cum doctrina pe care a edificat-o, alături de Zenon, Epictet și Marcus Aurelius, constituie prilej pentru o afacere cât se poate de profitabilă, în orizontul paușal al „dezvoltării personale”.

Dana Jalobeanu încearcă să schimbe perspectiva abordărilor de până acum, modificând ariile de focalizare. Ceea ce-i stă în intenție este să ni-l înfățișeze pe Seneca, atât ca personaj, la nivelul diurn al vieții unui om din primul secol de după Crucificare, cât și să-i etaleze gândurile, să-i analizeze ideile și să-i urmărească discursul etic. O face în baza unei cărți canonice – Scrisori către Lucilius. Ceea ce se anunță drept o speranță, anume transformarea unui text filosofic în „scenariu” pentru un spectacol sui-generis, prinde mai apoi contur, fără o izbândă totală, totuși, dar suficient de consistent pentru a valida în orizontul lecturii o întreprindere de mare folos, însoțită de o anumită grație narativă. În consonanță cu spectacolul „montat” dintr-un pretext epistolar, cititorului îi va fi deslușit „un scenariu inițiatic din care se constituie o disciplină ce vizează construcția morală a persoanei. Această disciplină nu e alta decât filosofia, în sensul ei socratic, originar, cel al iubirii de înțelepciune” (p. 13). Accentul pus pe poveste, nu în ultimul rând pe anecdotică, pe protagoniștii unor situații cu miez etic invocate în Scrisori, poate lumina mai profitabil un context al relației dintre Seneca și Lucilius, dezvăluindu-ne acum ceea ce atunci ținea intim de o lume considerată de cei mai mulți cu mult diferită de a noastră (ca viziuni, mize și ancadrament al opțiunilor). Doar că această diferență dintre cele două lumi, a lor, respectiv a noastră, este una în mare măsură înșelătoare, ilustrată cu precădere din perspectiva standardului de civilizație, nicidecum din aceea a comportamentelor, atitudinilor, valorilor și normelor morale. La urma urmei, nu putem vorbi de un progres etic în istorie, ci doar de o memorie colectivă care a adunat, a repertoriat și a transmis mai departe o sumă de fapte, evaluate drept bune sau rele, în perimetrul unei conștiințe morale mereu egală cu ea însăși. Tocmai de aceea, actualitatea lui Seneca este alta decât aceea a lui Platon sau Aristotel. Primul ne atinge nu doar la nivelul rațiunii, ci iradiază spre zonele trăirilor umane, spre un câmp de referențialitate comun pentru toate epocile și veacurile. Practic, Lucilius poate fi un om trăitor obișnuit, oriunde pe fața pământului în ultimii aproape două mii de ani, iar problemele și situațiile pe care i le înfățișează Seneca constituie teme de reflecție fără termen de expirare. Chestiunea este aceeași ca în cazul, să zicem, care i-ar viza pe Michel de Montaigne, pe de o parte, Descartes și Leibniz, pe de alta.

Practic, Lucilius poate fi un om trăitor obișnuit, oriunde pe fața pământului în ultimii aproape două mii de ani, iar problemele și situațiile pe care i le înfățișează Seneca constituie teme de reflecție fără termen de expirare.

Revenind la cartea aflată aici în discuție, să precizăm și un fapt ce ține de o seducere prealabilă a cititorului, Dana Jalobeanu asigurându-ne că nu va face paradă de erudiție, liniștindu-i astfel, cât de cât, pe cei îngroziți de perspectiva luxurianței notelor de subsol. Până la un punct, promisiunea este ținută, iar autoarea refuză să pozeze într-o ipostază academică solemnă, scrobită, încremenită pe un piedestal al atotcunoașterii. Mai degrabă îmbracă un rol mult mai modest, dar infinit mai dificil, ba chiar mai riscant. Este vorba despre angajamentul unei călăuze, al acelui personaj ce te ia de mână (fără a te dădăci) pentru a te feri de eventualele primejdii, a te scuti de rătăcirile adesea fatale din perspectiva țelului propus. Căci și filosofia stoică propusă de Seneca este plină cu mistere și momente de uluială, amplasamentele morale constituind și ele o Zonă, firește, cu altă miză decât Zona imaginată de Andrei Tarkovski, dar cu un potențial simbolic la fel de bogat.

Înainte de a-i analiza Scrisorile, în chiar textul introductiv, Dana Jalobeanu, profesoară la Universitatea din București, Facultatea de filosofie, ne propune un unghi prin care să ni-l apropiem pe Seneca, lansând o primă evaluare critică față de care nu cred că putem avea rețineri: „Seneca este, cred, în mod esențial un antidogmatic: pentru el filosofia este reflecție vie, mereu angajată, mereu pe drum. Mai mult, […] el este un adept al «textului viu»; cărțile, spune Seneca, ne pot vorbi în mod direct, ne pot deveni prieteni” (p. 17). Mai spune, apoi, cu totul marginal, ca și când nu ar fi vrut să se apropie de o prăpastie periculoasă, despre două dintre reproșurile formulate la adresa celebrului stoic, acestea vizând tocmai spinoasa problemă a inadecvării dintre doctrina propovăduită și faptele probate în diverse împrejurări ale vieții. Cele două posibile acuze vizează imensa bogăție pe care o acumulase preceptorul lui Nero (nu mai puțin de 300 de milioane de dinari, salariu mediu pe lună fiind de 30 de dinari), firește, prin mijlocirea generoasă a darurilor oferite de împărat, tocmai cu scopul de a-l captura într-o relație fără opțiune de ieșire, respectiv redactarea acelui text funebral citit de fiu la moartea Agrippinei, pe care G. Guțu l-a caracterizat ca fiind de un „ridicol macabru”, iar Tacitus, în Anale, (XIV, 11) remarca, nu fără temei, că nu Nero fu supus oprobiului public, ci „Seneca era vorbit de rău, că scrisese un asemenea discurs, care era o recunoaștere a crimei”. Trebuie adăugat, chiar dacă doar în treacăt, faptul că nu doar aceste două ipostaze pot umbri aura senecană, ci și cel puțin alte două împrejurări. Este vorba în primul rând despre un text de tinerețe, redactat pe când se afla în exil pe insula Corsica, Consolatio ad Polybius,prin care încearcă să câștige clemența lui Claudius, bătând șaua ca să priceapă iapa, adică lăudându-l pe Claudius în speranța că Polybius îi va spune împăratului cât de mult îl apreciază exilatul. Direct spus, un act de lingușire prin învăluire. În al doilea rând, ar fi vorba despre textul cu titlul Apokolosyntosis sau prefacerea în dovleac a divinului Claudius, scris după moartea soțului Messalinei (anul 54), de fapt o satiră menipee, un pamflet devastator, împăratul defunct fiind înfățișat ca un ins jalnic, aproape imbecil, în schimb noul împărat, Nero, fiind investit avant la lettre cu toate atributele omului apropiat de divin. Iată un al doilea moment de lingușeală, de data asta nu prin învăluire, ci prin atribuire directă.

Dar să nu incriminăm autoarea pentru ceea ce nu spune pentru că nu-i stă în intenție, ci să consemnăm performanța în funcție de ceea ce ne prezintă. Iar primul lucru ce trebuie scos în evidență este acuratețea cu care sunt analizate cele 124 de scrisori adresate de Seneca lui Lucilius, un prieten aflat departe, distribuite în 20 de Cărți. Fiecare în parte constituie un subiect de analiză, dar una ce ține cont de ansamblu, așa încât „spectacolul” să fie garantat printr-o aplicație plină de finețe, mizând în același timp și pe abordări cu mare doză de originalitate. Perfect informată despre extrem de bogata bibliografie consacrată Scrisorilor, lui Seneca, în general, autoarea are dexteritatea de-a nu se îneca în amănunte doar de dragul informației pedante, preferând, cât se poate de subtil, dar plauzibil, să țeasă o pânză fină a interpretării proprii, prin compararea scrisorilor și prin o redistribuire a accentelor tematice. Firește, este pusă într-un ecleraj puternic structura conceptuală a stoicismului livrat de nefericitul preceptor al regelui scelerat. Stoicismul este astfel înfățișat în structura tare a ideilor de bază. Iată câteva astfel de puncte nodale, bine articulate într-o desfășurare textuală fluidă, atracțioasă, fără aluviuni și puncte de impas: imperativul stoic „eliberează-te, ia-te în stăpânire!”; a trăi în acord cu natura; fenomenul oglindirii (spre mine prin ceilalți), chestiune ce dezvăluie ipocrizia de fundament a omului, răul ce parazitează o ființă ce-și primise, totuși, „scânteia” de divinitate tocmai pentru a trăi în virtute; atitudinea în fața morții (a nu trăi cât mai mult posibil, ci a trăi cât se cuvine –  „a muri frumos înseamnă a scăpa de primejdia de a trăi urât”); raportul dintre înțelepciune și filosofie; critica filosofiei speculative, imună la problemele reale ale vieții; critica celor șapte arte liberale și „denunțarea” lor drept doar mijloace ale cunoașterii, fără acces la gândirea propriu-zisă; statutul răului într-o lume a stăruitorilor spre înțelepciune; prietenia ca relație esențială în care este implicat stoicul (un sculptor de prieteni prin misiune și vocație); riscul mereu activat al căderii, chiar pentru cei aflați deja pe drumul spre înțelepciune, virtutea și relația dintre intenție și faptă etc.

Scriitura fără zorzoane sau expresii dinadins savant-prețioase, dar mai cu seamă încrederea cititorului că s-a dat pe mâna cuiva foarte priceput, care știe precis ce spune, câtă vreme e limpede că e foarte familiară cu o bibliografie vastă din domeniul de aplicație, dau un anume confort și siguranță. Știi că nu ești dus cu vorba. Profitul este garantat. Nu încape niciun dubiu cu privire la utilitatea acestei cărți pentru cei ce doresc să-și aprofundeze cunoștințele cu privire la filosofia stoică, în general, dar mai cu seamă la remarcabila figură a lui Seneca. Dana Jalobeanu își onorează promisiunile, nu abuzează printr-o erudiție orgolioasă, ci pune într-un dispozitiv clar textul, aducând în prim-plan articulațiile și substanța uneia dintre cărțile cele mai frecventate de către iubitorii de înțelepciune (poate că doar din direcția lui Marcus Aurelius ar putea veni un challenge). Utilitatea invocată mai sus are, desigur, o premisă: cititorului să-i fi ajuns în mână și să fi buchisit, poate cu creionul în mână, Scrisorile către Lucilius. Altfel, totul este vânare de vânt.

FLORIN ARDELEAN (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei Familia (1990-2001), colaborator al revistelor Familia („Cronica ideilor”), România literară și Arca. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): Schițe erotice – 2007; Povestiri de duminica – 2010; Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire – 2017; Istoria presei culturale din Oradea. Studii (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: Dogmă și opinie – 2007; Jurnalism și tranziție – 2007; Insectar I și II – 2008, Istoria jurnalismului bihorean. Presa (1989-2000) – 2022.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”