Romulus Brâncoveanu a debutat de atîtea ori încît și lui îi vine greu să mai țină socoteala. Pe manșeta de la Estimp. 4 poeme (Rocart, 2023) îl consemnează doar pe cel din Focul concentric – 9 poeți (din 1984), trecînd peste cele anterioare. Ca și pierdute, poemele acestor debuturi – destule pentru ca Gellu Dorian să-l considere (în Cititorul de poezie, Junimea, 2022, p. 199) un „debutant perpetuu” – vor fi strînse în Replay-ul din 2020. Și cam astea-s, pînă acum, toate isprăvile poetice ale lui Romulus, măcar că el e dintre primii lunediști. O vreme i-au stat împotrivă filtrele instalate la edituri, dar nici Romulus nu s-a prea străduit să se țină de drum, luînd-o pe alături, pe cel filosofic. E oarecum de mirare avînd în vedere elanul lui discursiv și pantagruelismul retoric învîrtit de o morișcă ludic-suprarealistă. La așa poftă de vorbă, rostogolită epopeic, în endecasilabe și mai mult decît atît, te-ai aștepta ca poetul să nu se poată abține, ba chiar să și scape controlul spuselor și nespuselor. E drept că-i mereu pe cale să pățească așa ceva, dar în Estimp eposul năvalnic al memoriei și fanteziei e administrat prin secționarea cînturilor în autonomii fragmentare. Sînt însă autonomii relative, căci fiecare cînt, pe cît e de centrifugal, pe atît e întors din rătăcirile sale în stînga și-n dreapta, înainte și înapoi, de un leit-motiv care-l readuce în condiție centripetă. Pare că Romulus lucrează la o partitură simfonică a memoriei și imaginației, al cărei motiv central, recurent și ordonator, ține de reflecția clandestin-filosofică și nu neapărat de un for confesiv.
De regulă toată zburda poemului, lăsat să umble în voie prin sertarele memoriei biografice și culturale, prin viața cotidiană și prin domenii de fantezie, e reconvertită într-o reflecție existențială.
Oricîtă vreme a lăsat să treacă între volume, Romulus și-a conservat calitățile. Cele spuse de Laurențiu Ulici pentru poemele de debut sînt actuale și pentru poemele de acum, căci și acum „libertățile suprarealismului”, „debitul de avalanșă” și „cultul subtextului” și al aluzivităților reprezintă un soi de forțe stihiale slobozite pe o grilă controlată. Biografia și istoria revăzute la microscop sînt luate de-a valma nu atît de entuziasmul memoriei, cît de acela al fantezismului. Firul ambelor e mereu rupt și reînnodat, pentru că Romulus are ba vertijuri imaginative, ba vertijuri „monografice” și orice detaliu care-i iese în cale devine dominant, pînă la epuizarea lui descriptivă. Mersul poemelor pare alandala din pricina acestei vocații baroce, căreia i se dă mereu satisfacție și care trebuie apoi retezată brusc pentru a reașeza poemul pe șinele inițiale. E un principiu dimovian de deviații, abateri, rătăciri și reveniri, de lăsat poemul să zburde și de tras apoi de hățuri pentru a-l readuce pe șleau. Orice iese în calea versului devine atît de absorbant încît oprește avîntul epic sau confesiv și lasă imaginația să umple întreg popasul: „Undeva, în spatele casei, niște copaci al căror nume nu-l știu,/ Ailanthus altissima?, pare-se, au înflorit./ E o floare bătută, solzoasă, cu petale de aluminiu/ Ca niște unghii date cu ojă subțire,/ Care se crapă în timpul verii și devin de cupru, în toamnă” etc. (Am înțeles și eu, după atîta vreme). Dar nu poet naturist vrea să fie Romulus și copacul nu e, de fapt, decît un avatar simbolic. Fotografia de azi abia relevă fotografia de ieri, a copilului „crescut cu cheia la gît printre blocuri” și care „s-a julit la genunchi, a alergat după tramvaie/ și după camioane din care curgea nisip ud” etc. Vîrtejul în care se angajează poemele amestecă subit planurile simbolice – ori doar alegorice – cu cele brutal realiste și cu deschiderile de perspective aluzive, cu reflecții grave sau ironice și nu mai puțin cu răsturnări ludice și autoironice: „Așa gîndeam eu la faptul că unii oameni sănătoși și-au închipuit/ Că boala stimulează literatura. Frumoasă imagine./ Atrăgătoare idee/ Și eu ca un personaj al acestor autori,/ Oameni sănătoși, energici și cu dorința de cîștig.// Sper că au observat că m-am tot schimbat,/ Că am devenit mai realist/ Că pun mai multe virgule și/ Încep versurile cu literă mare,/ Că mă strădui să respect Gramatica Academiei/ Și, în curînd, voi scrie/ Negru pe alb, cu rimă./ Trecutul a înflorit în spatele casei” (Cum plouă și nu plouă bacovian, ci nepermis de mult). De regulă toată zburda poemului, lăsat să umble în voie prin sertarele memoriei biografice și culturale, prin viața cotidiană și prin domenii de fantezie, e reconvertită într-o reflecție existențială. Cheia cea mai folosită în astfel de reconversii e ultimul vers, dar pot fi și inserțiile alarmante din corpul poemului. În jurul acestor incizii anxioase joacă poemele ca un roi scăpat și capturat cu subtilitate. Siglele grele nu sînt lăsate însă nici ele să inducă panică în această vervă de mozaicar, căci imediat ce-s pronunțate asupra lor se repede un fantezism frivol, ironic și subversiv: „Toamna vine de sus și din neant./ Ah! În neant, cîntă un bărbat smead și subțire ca ața/ Aplecîndu-se peste un țambal mic, cît un laptop,/ Iar din scînteia corzilor lui cade/ Funingine peste Lunca Siretului” (În urma lor se întunecă, deocamdată). Proba e ca engramele neliniștii să reziste și-n haine parodice, să (se) activeze și frivolizate: „Trecutul începe de mîine.// Dar stai, clipă! Stai și pune-mă în fundal!/ De aici n-o să plec./ Voi reveni mai vesel și cu relatări/ De din vale de Rovine./ Din neant” (Sunt numai eu, prima mea parte). Cameleonismul discursiv al lui Romulus în jurul acestor nuclee de uraniu se zbenguie.
O predispoziție spre clăile de asociații și referințe – ce nu poate fi înfrînată nicidecum („Oamenii pășesc grijulii peste acel acoperiș înfrunzit,/ Întunecat, al clipei, al întristării,/ În care se adună pentru cîteva zile/ Păsări și mușițe, efemeridele primăverii,/ Imperii de peste Dunăre,/ Cu Bizanțul și Roma lor,/ Împărății întregi cu suzeranii lor și cu puterile lor protectoare,/ Cu Principatele lor Dunărene,/ Partida lor națională și Partida rusă,/ Cu bolile lor tratate cu paracetamol libelular,/ Cu eternitatea lor, cu zeii lor și cu soarele lor” etc. – Nu trec niciodată pe podul către Frumoasa) – pare a sta în calea coerenței acestor cînturi avîntate homeric. Dar minele existențialiste plasate ici și colo readuc toată verva dezlănțuită la consistența unei depresii funciare, ireversibile: „Nu e nevoie, de fapt, de nimeni/ În lumea aceasta./ În genere, vreau să spun,/ Nu e nevoie anume de cineva pe lume./ Viitorul e trecutul din care vom lipsi cu toții” (Ordo amoris, îmi șoptești). Un spectacol de vervă, cele patru cînturi sînt, de fapt, o meditație/viziune asupra timpului (de unde și „capitolele” cărții – Trecutul, Prezentul, Viitorul, Estimp), o nouă Vieață a lumii, tratată mai ușure spre a nu băga de seamă cît e de zadarnică. O prestidigitație discursivă care ascunde angoasele printre bengale.
