Poeme

Start
470 vizualizări
Citiți în 4 de minute
4.
cântă Rachila umbrele

în podul ăsta vechi 
putem înghesui toate umbrele Rachila
cu hainele lor putrede decolorate
agățate de pământ
cu tălpile strânse sub cap
să plesnească întunericul
zi după zi
umbrele sunt tot mai albe Rachila
laptele lor negru nu îți astâmpără setea
laptele lor negru se va scurge în toate urmașele tale
cu furia vântului ce suflă sub casă
laptele lor negru îți va curge prin vene
răcorindu-ți tâmplele
mirosul lor acru va lua locul pielii tale

în podul ăsta vechi Rachila
tandrețea umbrelor ne va ține de cald
degetele lor apoase vor săpa șanțuri
pe mijloc
ca o coloană strâmbă a casei

în podul ăsta vechi Rachila
acoperișul casei se află la subsol
pulsând dezorganizat
sub capul umbrelor

cântă Rachila umbrele urmașelor tale


5.
vizuina vulpii

în vizuina vulpii m-am târât
cu burta o apă tulbure
în care îmi spălam părul
în zilele când capul vulpii
se rostogolea la picioarele mele
cu sfoara roșie din ureche
scurgându-i-se-n oase

mă îndepărtam pe zi ce trece de afecțiunea vulpii
o consideram o pasăre răpitoare
a pământului
a unui aer alunecos și orb
unde corpul mi se umfla teribil
iar vocea nu mă mai cuprindea
căutam să evit discuțiile despre
posibilitatea împărțirii unui aer comun
sub groapa care ne despărțea
înainte ca limbile să ne crească pe sub piele

m-am târât în vizuina vulpii
în spațiul intermediar la confluența dintre 
apăsarea unei vizuini fără intrări și
dezagregarea unei viziuni

în vizuina vulpii m-am târât
să fie


6.
ne întindem în spațiul

nu voi putea niciodată
să spun dacă păsările zboară pe sub pământ
să descriu zborul lor acvatic printre movile de gânduri
printre animale cu gurile deschise la pândă în zilele pare
să scriu despre casa bătrânească cu colțuri strâmbe îndreptate spre interior
departe 
cât de departe poți merge
trecând pe lângă câinele cu limba de lemn
ne întindem brațele 
în spațiul dintre case unde mai mult 
este mai puțin
când nu mai ai ce să vezi și te întrebi
dacă ne amintim
să legăm aerul dintre noi cu convingerea că
în nisip se schimbă anotimpurile iar eu nu mai caut

nu voi putea niciodată
să mă trezesc dimineața să strâng din dinți 
să respir aerul oii negre cu limba ei stearpă
cu gust de lapte 

nu voi putea niciodată 
să vorbesc mai mult decât oamenii întrerupți cu 
pieile roase cu nopțile lor pierdute în mansarde
să vorbesc despre nesupunere
despre despărțirea frazelor 
despre masa de dimineață 
unde stăm pe burtă pe marginile crăpăturii
încă un popas pentru refacerea forțelor


Roxana Ilie este doctorandă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, eseistă, traducătoare din și în limbile germană, engleză, spaniolă, portugheză, rusă și italiană și redactor al revistei de cultură Mozaicul. Prezentă în numeroase reviste culturale și antologii din România. Selecții din poemele ei au fost traduse în limbile engleză, italiană, turcă, albaneză, azeră și spaniolă. Traduce anual pentru Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”, la care a fost invitată ca poetă în cadrul a trei ediții, iar ca traducătoare la fiecare ediție. Laureată a unor premii naționale pentru poezie și traducere.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”

Puterea cuvântului

Dacă aș fi știut puterea cuvântului nu aș fi scris. Niciodată.Poate așa Dumnezeu și-ar fi întors