Teoria absurdului

Repetiție pentru o lume mai bună, un roman care teoretizează absurdul existențial.

1077 vizualizări
Citiți în 9 de minute
Mihai Radu, Repetiție pentru o lume mai bună, ed. Polirom, 2022

Nu am făcut niciodată un secret din faptul că îl consider pe Mihai Radu unul dintre cei mai buni scriitori ai generației lui. Alături de Lavinia Braniște ori Mihai Duțescu, Mihai Radu ocupă un loc privilegiat în rândul autorilor de literatură „realistă”, tăioasă, perfect calibrată la prezentul continuu. Folosesc termenul între ghilimele pentru că nu găsesc alt sinonim care să surprindă exact tipul de scriitură pe care o exersează, și anume o combinație de privire obiectivă asupra realităților românești postrevoluționare și de analiză discretă, dar puternică, a tarelor societății și a felului, deseori stângaci, în care personajele se adaptează mediului.

Repetiție pentru o lume mai bună, cu un titlu care sună aproape programatic, este un microroman în aceeași cheie cu care ne-a obișnuit autorul. Un bărbat de circa 50 de ani e anunțat de sanatoriul unde era internat tatăl său, grav bolnav, diagnosticat cu demență, că trebuie să-l ia acasă, întrucât instituția își încetează existența. În același timp, Paul este rugat de fosta sa soție, Mădălina, să-i recupereze cățelul de la iubitul ei de care tocmai s-a despărțit. Într-o astfel de intrigă stă farmecul romanului: discrepanța uluitoare între gravitatea unei situații de viață și de moarte, de pe o parte, și ridicolul absolut al preocupărilor mărunte ale altora, pe de altă parte. Paul e nevoit să rezolve în timp record ambele probleme, lăsând impresia că le face cu aceeași lipsă de entuziasm. Totuși, există și un beneficiu ascuns al acțiunilor lui. În a doua parte a romanului aflăm despre trecutul tatălui său și despre istoricul căsniciei cu Mădălina, ceea ce face lumină într-o privință: Paul are nesperata șansă, ascultându-i și îndeplinindu-le dorințele (recuperarea câinelui Mădălinei) sau ocupându-se creștinește de sfârșitul tatălui său, de a le demonstra tuturor că e mai bun decât ei; că, în ciuda tuturor defectelor lui, se poate plasa într-un soi de superioritate etică, pentru că n-a făcut altceva decât să urmeze un firesc, un tipic social care salvează aparențele. Originea acestei idei despre retribuție se găsește în copilăria lui Paul, pe care el o descrie ca fiind un loc din care lumea îndepărtată a adulților părea o garanție a echilibrului & a rezolvării tuturor problemelor: „Cred că viața are cea mai mare substanță atunci când ești mic și te gândești la ce vorbesc și la ce gândesc oamenii maturi. Apoi totul se destramă. Dacă un copil ar percepe direct, abrupt, lipsa de sens a vieții adulților, probabil că ar plânge la infinit și ar muri sufocat de amărăciune. Doamne, cât admiram acea libertate plină, înfloritoare, cu gânduri multe, ca niște trenuri strălucitoare, pe care le-o atribuiam oamenilor mari. Tata plutea ca un zepelin îngândurat deasupra copilăriei mele, iar mama cunoștea articulațiile lumii așa cum un doctor cunoaște încheieturile corpului uman. Când mama dormea, lumea cu totul dormea.” (pp. 92-93)

E evident, pe de altă parte, că nu poate face complet abstracție de firea lui, încât moartea tatălui său îi dă prilejul de a pune în scenă un spectacol grotesc, însă plin de umor negru și absurd, ca o piedică ironică pusă morții înseși. Pregătirea priveghiului e la fel de ilară prin conștientizarea ridicolului cutumelor care stabilesc coregrafia unui astfel de moment. Lucid și cinic, Paul nu are timp nici de sentimentalisme ieftine, nici de emoții artificiale; e pragmatic, sec și gata să se lupte cu „obiceiul”: „I-am chemat pe băieți să-l cărăm înapoi pe tata, mi s-a părut mai greu, nu știu de ce, l-am coborât așa cum l-am urcat, într-o plapumă, iar jos, în sufragerie, l-am așezat pe canapea, după ce asistenta Dana mi-a tot șoptit la ureche: ‘Să-l punem pe masă, să-l punem pe masă, domnu’ Paul, ce Dumnezeu!’. Ce mobilier e și mortul, am zis eu cu voce tare, dar nici unul dintre ei nu avea cum să facă legătura cu ce se petrecea în  mintea mea, cu mortul-mobilier, așa că nu a reacționat nimeni – să ai toate rudele împăiate, pe post de mobilier prin casă: o mătușă cu palmele întinse ținând o tavă, un bunic pe post de cuier, de ce nu, un unchi mai gras să fie pătuț pentru copii și tot așa. […] Vocea Danei mi s-a strecurat din nou în urechea dreaptă:

– Să-l punem pe masă, așa e creștinește. Și nebărbierit…

– De ce să-l punem pe masă? Nu e de mâncare, Dana, draga mea, nu e de mâncare. Și nu e nici vreo stripteuză chemată la petrecerea de burlaci.” (p. 180)

Paul este un antierou, un individ care își trăiește viața aproape inerțial, fără a mai avea forța de a se împotrivi. Și totuși, atunci când află secretele din trecutul familiei lui, decide că destinul îi oferă în sfârșit ocazia de a închide capitolele după propriul său scenariu. Finalul romanului, o formidabilă metaforă a absurdului, sparge sobrietatea care ar fi trebuit să îmbrace evenimentul morții tatălui său. Hâtru și iconoclast, Paul atribuie macabrului o dimensiune ridicolă, care detabuizează și aruncă în derizoriu întreaga situație. Trecutul nu poate fi refăcut, pare să spună el, dar asta nu ne împiedică să batjocorim intenționat & în mod compensatoriu prezentul. Repetiție pentru o lume mai bună devine astfel un roman care teoretizează absurdul existențial, descriindu-l în cea mai pură formă a lui. Iar Mihai Radu confirmă încă o dată diagnosticul pe care i-l pusesem la începutul acestui text.  

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărturești, cu personalități ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”