Câteva abțibilduri, sau despre fotbal, glitter și minimalism

O poezie cu tușe melancolice, cu o componentă intimistă.

450 vizualizări
Citiți în 13 de minute
Alina Purcaru, Tot mai multă splendoare, Editura Cartier, Chișinău, 2022

După rezistență (Cartea Românească, 2016) și indigo (Tracus Arte, 2018), Alina Purcaru revine cu Tot mai multă splendoare, primele poeme pe care le publică după ultimii ani în care pare să fi fost preocupată mai mult de proiecte colective – vezi antologia în trei volume dedicată poeziei feminine, Un secol de poezie română scrisă de femei, poate cel mai vizibil dintre ele. De la bun început, placheta atrage atenția (și) prin modul de filtrare al textelor, lucru valabil cel puțin pentru o parte din ele – discursul fotbalistic, care anul ăsta pare să fie pe val, dacă ne gândim și la volumul lui Moni Stănilă apărut recent la Nemira (tot în 2022, adică), Ofsaid, care pune accentul, la rândul lui, pe un soi de poezie-imn, dedicată sportului ăstuia într-un fel în care mai rar se întâmplă în poezie.

Doar că dacă în cazul poetei basarabene miza mergea, până la urmă, într-o direcție a poeziei anti-război (în contextul celui prezent), aici, la Alina Purcaru, ea are o componentă prin excelență intimistă. Ea scrie o poezie în primul rând cu tușe melancolice, în care amestecă laolaltă discrete episoade din copilărie & adolescență, cu neajunsurile lor specifice (fie că țin de gen, ori de biografia personală a poetei), stări și flashback-uri din tinerețe din care reiese foarte clar un sentiment al inadecvării, vorbește despre relații eșuate și/sau disfuncționale, autoculpabilizare, dar și despre limitele proprii (ce țin și de corp, de psihic etc.) cu multă animare. Melancolie nu e aici egal cu lamentare, ori cu dulcegării/reverii patetice din trecut, departe e de toate lucrurile astea poezia Alinei Purcaru. Textele ei au suficient de mult autocontrol încât să se exerseze într-o direcție precum cea amintită cu o doză bună de control, aproape cu o melancolie reprimată, dacă nu s-ar insinua insistentă, mai ales în poemele dedicate Rapidului.

Relații dureroase și sângeroase, Nemișcare, Cybersport (lista poate continua), din primul ciclu – „Cea mai frumoasă artă” –, sunt toate poeme care traduc foarte concret tipul de poezie pe care îl practică Alina Purcaru – una a contabilizării existențiale care se face cu multă luciditate, dar căreia îi scapă, din loc în loc, câte un pic de secreție apoasă. Sunt poeme despre ce înseamnă să fii vulnerabil și expus, despre tot felul de stări de neadecvare (în primul rând, ca femeie, dar nu doar la asta aș rezuma dimensiunea lor), care conturează, treptat, poezia Alinei Purcaru drept una a crizei, una care încearcă un soi de recuperare a unor felii de viață pentru o mai mare claritate – apropo de titlu, care e reluat într-o formă sau alta în câteva texte, în sensul de trimitere la lumină, glitter ceva mai încolo etc. Din punctul ăsta de vedere, amintește de un demers destul de similar, cel al Danielei Hendea din H2X (FrACTalia, 2021), unde tot de o încercare de „îmblânzire” a biografiei era vorba, în linii mari. Revenind la Tot mai multă splendoare, sunt poeme reușite, astea, dar mi se pare că au un rol de „încălzire”, că abia cu următoarele două secțiuni poezia Alinei Purcaru devine ceea ce trebuia să fie de la bun început. „De la marginea terenului” și „Nocturne” au deja o cu totul altă forță și rup și linia discursivă, poate de la un timp încolo ușor repetitivă. Primul e, aproape în întregime, un imn dedicat Rapidului, cum spuneam mai sus, dar care funcționează, de fapt, ca un soi de exercițiu de confruntare personală, o istorie cadențată a maturizării, cu toate etapele ei, pe care Alina Purcaru știe să o prindă în câteva detalii extrem de autentice, care chiar și pentru un neiubitor de fotbal, devin foarte palpabile. Aici se văd deja liniile ei mari de interes – dincolo, sigur, de tema corporalității & a identității feminine, puternice și reperabile oricând, poezia asta începe să asimileze tot mai hotărât și-o critică socială, o componentă, deci, ideologică tot mai pronunțată. Eroi sau Zece sunt doar două texte care rezumă foarte bine toată direcția asta, în care pretextul fotbalistic adună treptat, ca într-o avalanșă, toată memorabilia post-adolescentină și în care versurile prizează intensitatea cu care se consumă actul rememorării în poezia asta.

Tot mai multă splendoare e un volum fresh, care vorbește despre vulnerabilitățile vieții de adult din perspectivă feminină […].

Pe când pare că a epuizat și formula asta, însă, revine în secțiunea III, „Nocturne”, cu un cu totul alt tip de poezie – tot pe linie personală, dar de data asta care vizează o politică eco-minimalistă à la Marie Kondo pe care o organizează sub forma unor „scrisori” către Gitte, o vloggeriță din Danemarca – prototipul „profetului” minimalismului livrat cu atâta sete de YouTube & co. Ce e interesant aici, de data asta, e trivializarea jucată, detaliile frivole ca pretext pentru un exercițiu de auto-sondare, în care e loc și de puțină autoironie. Aproape ca un clovn trist își scrie aici poemele Alina Purcaru, unul care își duce discursul într-o zonă aș zice tragicomică, cum se întâmplă în Draga mea Gitte, de exemplu: „am nevoie de tine mai mult decât oricând./ Tu ești în Copenhaga, radioasă,/ cutreieri raiul delicateselor vegane/ într-o escapadă de weekend/ semi-luxoasă.// Eu rătăcesc, socotesc și adaug în coș./ Am capitulat,/ conștiința mea responsabilă s-a dezagregat.// Ofertelor/ conștiința mea n-a putut să le facă față/ de parcă misiunea mea nouă,/ din zi în zi mai insidioasă/ ar fi să testez/ tot ce am ocolit/ și n-am cumpărat/ tot ce în sinea mea/  refractară la plastic și mică,/ am respins și demonizat:/ blushuri/ palete cu/ nuanțe tropicale/ bronzere în tonuri/ și subtonuri/ amare/ rujuri lichide/ pomezi de sprâncene/ highlightere/ și pastă corectoare.// Mă auzi?/ Îți scriu de la o uriașă depărtare/ de la măsuța mea de toaletă/  în cutii și cutioare/ caut, cu toate astea, în continuare/  tot mai multă/ splendoare/ iertare/ dragă Gitte,/ ating cu cea mai mare delicatețe/ fardurile duo-crom/ visez, draga mea, la un make-up rehab/ undeva/  aproape de mare/ fără bronzere și fără rezervare.// Pe pleoape,/ mângâieri, raze și pace/ așa aș vrea să fie/ ca o trezie.// Câștig puțin și completez wish-list-uri/ adorm cu site-ul Sephora deschis/ În rest, sunt ok/ that bad it is.” Cumva, și mișcările poemelor fluctuează aici în funcție de efuziunile discursive, de la punctări scurte, abrupte, la valuri ceva mai generoase, cu contracții și relaxări de emisie, în care poezia Alinei Purcaru merge mai mult spre o zonă a narativizării. Devine, oricum, tot mai confesivă, vorbește tot mai clar despre singurătate, frică, sentimentul neputinței propriului scris etc.

În orice caz, felul în care se succed astea trei cicluri, și, mai ales, felul în care leagă între ele o hartă deopotrivă sensibilă și puternică, e un punct forte al volumului Alinei Purcaru; până la urmă, își traduce chiar ea, la un moment dat, demersul, într-un fragment din Zece, unul din cele mai bune texte: „Uneori simt că trăiesc într-o colecție veche de abțibilduri/ care încă miros frumos,/ a gumă de mestecat care se găsește greu/ și se-împarte și mai greu.// Noi împărțim tot:/ linkuri încrucișate cu păreri/ clipuri și emoticoane –/ lumini intermitente de stroboscop./ Printre ele ne ghicim de fiecare dată/ dublurile noastre nocturne, translucide,/ cuvintele noastre aproximate/ pe chat,/ pe canapea,/ noaptea târziu, în taxi,/ retrași din conversații cu necunoscuții,/ în această colecție aromată de abțibilduri/ în care încă nu se repetă nimic. […]”. Tot mai multă splendoare e un volum fresh, care vorbește despre vulnerabilitățile vieții de adult din perspectivă feminină, în primul rând, despre limitele corpului (și limitele mentale) și despre o încercare de reconfigurare personală, dar cu o voce user-friendly care descrie destul de concret, până la urmă, trăiri cumva generalizate pentru generația din care face parte, nostalgia aia care se distinge printre momente din școală, seri de fotbal pe stadion, sau episoade vagi din tinerețe, ori „nocturne” în oraș.

Cu siguranță cel mai bun dintre volumele ei și unul alunecos, aș zice, pentru că mereu e cu un pas înainte, jonglează cu registrele & temele pe care și le propune foarte bine, încât ajunge să livreze mereu ceva nou și să lase senzația că unele lucruri scapă interpretării. De citit și recitit.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”