/

Cel mai bun șef

Un film-satiră despre încercările unui patron de a se implica în viețile angajaților săi, cu Javier Bardem în rolul principal.

415 vizualizări
Citiți în 6 de minute
El buen patrón (regia: Fernando León de Aranoa, 2021)

Regizor și scenarist, Fernando León de Aranoa a debutat cu producția franco-spaniolă Familia, o comedie cu accente de dramă (1996), care i-a adus Premiul Goya pentru cel mai bun regizor. Alături de Pedro Almodóvar,  Aranoa a obținut până acum cele mai multe premii Goya pentru cel mai bun regizor: cu Barrio (1998), Los lunes al sol (2002) și El buen patrón (2021), cel mai recent film al său. Pelicula din 2015, A Perfect Day, cu Benicio del Toro și Tim Robbins în rolurile principale, a primit numeroase nominalizări și un premiu Goya pentru cel mai bun scenariu.

În 2021, Fernando León de Aranoa semnează regia la El buen patrón, cu Javier Bardem în rolul principal, în care surprinde cu multă ironie mișcarea personalului, obiectivele manageriale și echitatea muncii dintr-o fabrică de cântare. Munca în fabrica de cântare este dovada unui box continuu cu termenele-limită, angajați care solicită mărirea salariilor, ritmul concurențial, utopia unei vieți mai bune. Șeful (Javier Bardem) oferă daruri simbolice la despărțirea de tinerele care, pentru o perioadă variabilă, își făcuseră ucenicia la fabrica de cântare „Blancos”, moștenită de la tatăl său. De altfel, „excelența” stă sub semnul perseverenței și al unei vigilențe de care dă dovadă cu abnegație. Ceea ce îl definește pe Blanco este „echilibrul”, care, uneori, se atinge doar dacă se înșală cântarul. Blanco s-a născut șef: a căpătat fabrica de cântare de la tatăl său, iar ordinele pe care emite sunt în perfect acord cu demnitatea sa. Blanco funcționează perfect pe feuda sa, iar șefia face parte din ADN-ul său: toți ceilalți îi apreciază deciziile (cu excepția celor care sunt demiși, desigur), farmecul managerial, consecvența administrativă, chiar generozitatea (oricât de precară ar fi). Carismaticul patron al unei mici fabrici de familie, Blanco urmărește să obțină premiul de excelenţă oferit de comunitatea locală. Un alt trofeu care își are locul deja pe perete…

Pe Miralles (Manolo Solo), șeful îl știe încă din copilărie; împărțiseră multe experiențe împreună, însă fiecare își amintește altfel de calitățile celuilalt și, mai mult decât orice, fiecare prețuiește diferit loialitatea celuilalt. Liliana (Almudena Amor) intră ca angajată temporară în fabrica de cântare și ajunge să impună o altă ordine în companie. Ulterior, aflăm că este fiica unuia dintre cunoscuții familiei, numai că șeful cade cu ușurință farmecelor tinerei (ca un clin d’oeil, tatuajul său cu balanța de pe ceafă), apoi intră, volens-nolens, într-un carusel al întâmplărilor absurde.

Jose (Óscar de la Fuente) – angajatul care se campează în fața fabricii de cântare „Blancos” alături de copiii săi – surprinde imaginea celui care devine, de la o zi la alta, indezirabil, incapabil să își mai plătească taxele ori să țină în echilibru viața de dinainte de concediere și cea de după; mai mult decât atât, revendicările exagerate și asincrone, alături de orgoliul nemăsurat îi aduc sfârșitul.

Un alt tip de angajat – în logica politicii corecte – Khaled (Tarik Rmili) se ocupă de distribuție, chiar cu mai multă responsabilitate decât Miralles (preocupat să își spioneze soția, și mai puțin să îi recâștige încrederea); suntem părtași, de altfel, la un adevărat triunghi conjugal, ale cărui reverberații produc amuzament și ironie.

Pentru că în Cel mai bun șef/El buen patrón, relațiile umane sunt marcate de futilitate, căsniciile se bazează pe secrete, aranjamente și, mai ales, pe tăceri perfect sincronizate cu compromisurile pe care fiecare cuplu le are de făcut. Filmul devine o satiră despre încercările unui patron de a se implica în viețile angajaților săi, mai nuanțat oricum în atitudini, gesturi, până și în schimbul de replici decât Triunghiul tristeții, în regia lui Ruben Östlund (2022), pelicula care a câștigat Palme d’Or anul acesta.

IRINA-ROXANA GEORGESCU (n. 1986) a absolvit Facultatea de Litere (specializarea română – franceză) a Universității București în 2008 şi a urmat masteratul de teorie literară şi literatură comparată (2010). A devenit doctor în filologie (2016) al aceleiași Universități, cu o teză despre influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980), sub coordonarea acad. prof. dr. Mircea Martin. În perioada 2010-2014, a condus seminare de teoria literaturii, comparatism şi idei literare, dar şi cursuri practice de tehnica lecturii la Universitatea din Bucureşti. A fost redactor de limba franceză la revista de studii literare şi culturale Euresis – Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles (2009-2013). Începând din octombrie 2018, este asistent asociat la Literele bucureştene. Face parte din proiectul de educație media a Centrului pentru Jurnalism Independent. Publică poezie şi studii literare în diverse reviste de cultură din ţară şi din străinătate. Volumul de debut în limba română – Noţiuni elementare (Cartea Românească, 2018) – a fost nominalizat la Gala Tinerilor Scriitori (ediţia 2019) şi la Gala Premiilor Observator cultural (ediţia 2019). A debutat în limba franceză cu volumul de poezii Intervalle ouvert, apărut la editura L’Harmattan (Paris, 2017), în curs de apariţie în limba spaniolă.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”

Adrian Căpușan

Autodidact, născut în Cluj, dar orădean prin adopție, Adrian Căpușan documentează o realitate secundă sensibil mai