Există o anume fascinație pe care le-o trezesc și le-o amplifică spiritelor rafinate fenomenele crepusculare ale istoriei spiritului și civilizațiilor – acele perioade de interferență, când lumea pare a sta o clipă în cumpănă pentru ca apoi, infinitezimal, să alunece înspre un viitor cu totul altul, când imploziile și derutele sunt urmate de recompuneri, când agoniile duc oarecum fatal, după un scenariu scris de cineva puternic și ascuns, spre un nou până nu demult improbabil, dacă nu cu totul implauzibil. Lucrurile târzii par a fi adesea acoperite de o pulbere de mister și suferință, stârnind sau descătușând nostalgia, iar mai apoi, în timp, nesfârșite comentarii. Un moment în șirul acestora din urmă este și cartea lui Peter Brown, Geneza Antichității Târzii. Privirea sa critică spre secolul III, mai cu seamă, reușește să identifice elementele de tranziție dinspre păgânism spre creștinism, într-un Imperiu ce-și trăia de-acum decadența și-un straniu simptom de neputință.
Un astfel de element este discriminarea între celest și demonic, între sfânt și vrăjitor, precum și decizia de a cataloga într-un fel sau altul pe cel ce se deda miracolelor. Sfântul Petru versus Simon Magul este matricea de mentalitate a Antichității Târzii, gata să asume o altă percepție privind minunile, din acest punct de vedere noua religie având avantajul de-a propune, la pachet cu minunea, o anume trăire paroxistică, o patimă ce se întemeia pe adorație. „Ascensiunea creștinismului și declinul total al păgânismului s-au produs în vacarmul glasurilor zeilor” (p. 54), precizează exegetul, după ce oracolele și-au încetat fluxul de mesaje dinspre înălțimile Munților Olimp înspre plebea fricoasă și idolatră a agorei grecești, pierzându-și statutul privilegiat de portavoce sau formator de opinie care „calmează angoasele, stabilește vinovății și dă asigurări pe ton de modă veche”, într-un efort zadarnic de-a stopa contagiunea credinței creștine și de-a întreține un mental colectiv dedulcit la narativul politeist. Antichitatea Târzie ia acest chip al confruntării între rostul unei lumi obosite, dar aristocrate, și vitalitatea alteia ce-și distilează esențele din fanatism, umilință și promiscuu. Parabolele lui Iisus propun o altă deschidere spre transcendent sau spre sufletul omului decât o făcuse, secole la rând, tâlcul unor oracole obscure, complăcute în pasta amăgitoare a sofismului. Peter Brown vede o schimbare de viziune și de atitudine între Epoca Antoninilor și cea a lui Constantin cel Mare, la o distanță în timp de nici două secole, anume faptul că prima a stat sub semnul echilibrului, în timp ce a doua a fost hrănită de ambiție.
Dacă visul nu este altceva decât, cum spune autorul, „oracol particular”, atunci creștinismul continuă cumva o tradiție a misterelor tocmai prin faptul că la temelia puterii sale publice, exprimată prin toată forța unui Imperiu, stau viziunea și visul lui Constantin cel Mare, aducătoare de izbândă. Secolului al II-lea, cel al Antoninilor, îi este specific visul ca „frontieră deschisă” între om și zeu, crede eruditul profesor englez („când omul dormea, iar simțurile trupești se domoleau, frontiera dintre el și zeu se deschidea larg”), comunicarea dintre muritorii de rând și zeii tutelari devenind comuniune, experiență revelatorie, căpătare de sens în direcția destinului ca existență mijlocită de supranatural. Visul ca privilegiu, ca mijloc al contactului cu Dumnezeu, se va conserva, cu modificări specifice, de la păgân la creștin, hrănind până în ziua de azi asumarea necondiționată a dogmei.
Dacă visul nu este altceva decât, cum spune autorul, „oracol particular”, atunci creștinismul continuă cumva o tradiție a misterelor tocmai prin faptul că la temelia puterii sale publice, exprimată prin toată forța unui Imperiu, stau viziunea și visul lui Constantin cel Mare, aducătoare de izbândă.
Păgânismul parcurge Antichitatea Târzie a veacului al III-lea pierzând două din atributele sale fundamentale, notează Peter Brown, anume sacrificiul și templul, dar transmite noii religii, prin tradiții și obiceiuri ce dădeau sens vieții obișnuite a oamenilor, sărbători ce vor fi asimilate calendarului trecut sub sceptrul cristic. Un „păgânism ezoteric” se insinuează și după Edictul prin care creștinismul devine religie oficială a Imperiului, chiar dacă nu la Roma, dar cel puțin la Atena și cam în toată Grecia, alimentat fiind de elitele culturale, de filosofii ce nu puteau accepta o religie a cărei psihologie a fost frustrarea, iar simbol stigmatul pedepsei prin crucificare. La modul rezidual, păgânismul va continua să cultive spiritul unor vremuri aurorale, incapabile, totuși, să supraviețuiască unor trăiri profunde ale Antichității Târzii, acestea fiind angoasa și deziluzia, acea stare pe care autorul cărții o identifică drept malaise (starea de rău general). Spectral, având consistența unei stafii și duhul unui satir, păgânismul va „supraviețui”, schilod și tumefiat, după tratamentul sever care i se aplică și despre care vorbește cât se poate de aplicat și prob Catherine Nixey în Epoca întunecării. Ultimul suflu al lumii antice va avea astfel de suportat un supliciu ce-a angajat o vinovăție a Ecclesiei nici până astăzi asumate („incidentul” Hypatia stă doar ca icon pentru a dovedi că debutul noii religii predicate de Apostoli nu a fost unul lilial). Iulian Apostatul a venit puțin prea târziu pentru a mai putea salva cortegiul zeilor, reușind cel mult să mărească densitatea de fum a stafiei, dar nu să-i confere o minimală consistență, fie și chiar pe măsura unui simulacru. Creștinismul se înșurubase suficient de adânc în miezul Vremurilor pentru a se lăsa îngenunchiat. L-a ajutat să fie temerar și răzbătător o doză uriașă de resentiment.
Biserica preconstantiniană, din secolele al II-lea și al III-lea, ca ideologie subversivă a Antichității Târzii, datorează mult martirilor, celor care s-au sacrificat, în numele credinței, înfruntând cu entuziasm moartea în formele de tortură cele mai cumplite și legitimând astfel prestigiul Crucificatului, al cărui exemplu, iată, zămislea neofiți: „Eroismul martirilor a fost pur și simplu cea mai înaltă formă de manifestare a sentimentului de superioritate al creștinilor. Un astfel de eroism a însemnat mult mai mult decât triumful obișnuitului curaj omenesc. Durerea martirului era considerată neglijabilă de un grup de oameni care renunțaseră, în transă, la legăturile cu societatea omenească și se găseau în strânsă intimitate cu Hristos” (p. 77). Fanatismul își arăta prin spectacolul sinistru al creștinilor schingiuiți și omorâți în fața unui public isterizat un chip transfigurat de dragostea față de Cel ce venise și se întrupase pentru a schimba Legea veterotestamentară cu iubirea aproapelui, clamată de Noul Legământ. Emoția unor astfel de trăiri a făcut diferența între rafinamentul elitist al înțelepciunii păgâne și exaltarea de posedați a celor gata să primească Botezul. Nimeni nu-i mai putea sfida în lumea romană pe cei ce se autointitulau „prietenii lui Dumnezeu”, iar persecuțiile lui Dioclețian n-au făcut decât să le sporească ambiția, dar și convingerea că sunt mesagerii celui care se definise ca fiind „Calea, Adevărul și Viața”. Valul convertirilor n-a mai putut fi stăvilit (cea mai eclatantă și plină în consecință dintre ele fiind cea a împăratului Constantin, în anul 312), iar finalul de secol III înregistrează o schimbare de conținut în Imperiul Roman: „Pe lângă ierarhia seculară a unei societăți tot mai «piramidale» se distingea o ierarhie spirituală de «prieteni ai lui Dumnezeu», care susțineau răspicat că sursa și legitimitatea puterii lor din lumea aceasta sunt de natură celestă” (p. 80). Nu mai avem de-a face cu marginali și nespălați, cu inși ciudați duhnind a jeg (zeloți), ci cu oameni îndoctrinați, cu profeți gata de orice sacrificiu, în numele adorației și a (deja) mântuirii de păcate. Antichitatea Târzie înregistrează, firește, disprețul subțire al filosofilor Vechii Lumi față de această pegră, dar constată, imediat apoi, coagularea noii paradigme, cum ar spune Thomas Kuhn.
Acestui timp al interferențelor dintre păgânism și creștinism (sec. II-III) îi este specifică ideea că fiecare om își are „însoțitorul” său, daimonul păgânului Socrate sau îngerul păzitor al convertiților la doctrina Mântuitorului. Omul și dublul său constituiau o unitate, lumea văzută coabitând cu lumea nevăzută, spiritul omului interferând cu Spiritul: „Tema însoțitorului nevăzut este una dintre trăsăturile cele mai acute și mai atent elaborate din religiozitatea Antichității Târzii” (p. 92). Prin acest balans care unește verosimil sau magic lumea materială cu lumea suprasensibilă se deschide un tărâm cu doi versanți opuși: pe de o parte, spiritul cel bun, atins de grația divină, dar, pe de alta, spiritul malefic (aflat sub influența demonilor înțeleși nu ca entități exterioare omului, ci ca prelungiri ale sufletului fiecăruia), având drept la existență în baza unei defecțiuni survenite în relația dintre Creator și creaturile sale. Zona de tranzit, sau „vama” ce desparte păgânismul de creștinism dă drept de rezidență lumii de dincolo și legitimează atavica aspirație a noastră spre mai mult decât putem fi.
Analiza pe care o întreprinde autorul englez cu privire la tranziția dinspre lumea antichității romane precreștine spre lumea Bisericii lui Hristos se termină printr-o „deplasare” în Egiptul aflat sub influența religiei copte și a fenomenului ascetic din secolele IV și V, când păgânismul coexistă cu creștinismul, într-o tensiune ce va degenera adesea spre conflict. Cei doi eremiți aleși pentru a ilustra „chemarea pustiei” ca gest exemplar de apropiere de divin prin refuzul lumescului frivol, sunt Antonie și Pahomie, întemeietori ai monahismului tocmai la începutul secolului al IV-lea, când Constantin cel Mare adoptă creștinismul. Gândind în spiritul Patericului egiptean, Peter Brown vede în ascet mai mult decât un ins ce se supune unor privațiuni pe care noi, astăzi, le-am considera drept comportamente sociale: „Ascetul era un om care se credea mort. Dar moartea lui era o moarte socială, nu o simplă mortificare a trupului. Tăindu-și orice dependență față de semeni, ascetul câștiga nepăsarea față de mormânt” (p. 115). Pustnicul căuta eliberarea (anachóresis), într-o continuă delimitare față de păgânismul ce-și trăia, ca un fel de revoltă zadarnică, crepusculul într-un Egipt conectat frenetic la ambiția de-a găsi calea cea adevărată spre Dumnezeu.
Peter Brown oferă un text abstract, ranforsat în idee, fără a lăsa loc unei factologii lămuritoare, tipic pentru mediul academic, mustind a erudiție și alimentat de-o ironie abia sesizabilă. Cartea este un eseu. O privire peste umăr spre vremuri ce-au constituit un moment de răscruce pentru destinul civilizației umane. O răscruce ce s-a petrecut după Cruce.
