Cartea lui Shaun Tan, Povești din suburbia îndepărtată, este o colecție de fițuici despre neînsemnătate, amalgamate, în care fiecare dintre personaje face o călătorie stranie, în tăcere, fără un sens anume și, mai ales, fără grabă – căci se îndreaptă spre nicăieri și nimic nu se atinge de conștiința lor.
Mai întâi, povestea lui Eric – un student. Știm noi cine este Eric, de fapt? Nicidecum. Citim doar că era obsedat de lucrurile găsite pe jos. Le adună pe ascuns și face din ele o comoară pe care o lasă celor care îl găzduiesc o vreme: în urma lui rămâne o încăpere plină de flori și de obiecte mici. Fragilitatea și sentimentul de înduioșare pe care personajele îl lasă în urmă sunt două elemente esențiale care zguduie cititorul pe întreg parcursul cărții și care îl rețin până la final. În absența acestora, nicio privire nu ar putea zăbovi prea mult asupra suburbiei.
O altă figură bizară ne întâmpină în următoarea poveste – un inadaptat, ascuns într-un costum de scafandru, mirosind a ocean și vorbind, parcă, în japoneză. Dacă ne-am opri aici, personajul nostru ar rămâne de nesuportat. Iată însă că apare ceva ce schimbă cu totul perspectiva asupra lui – un obiect mărunt, ce îl așază într-o altă lumină, cumva fermecătoare: un căluț de lemn, cu care va reuși să-i stârnească plânsul doamnei Vești Proaste – celei mai nesuferite ființe a poveștii.
Pe străzile întunecate ale suburbiei, se întâmplă și să zboare fragmente dintr-o poezie a poeziilor scrise de omenirea întreagă: ele fac parte din sertarul cel mai secret al fiecăruia dintre noi, iar dacă întâmplător unele scapă, ele se fac ghem și colindă străzile, până când, din pricina fragilității, vântul și ploaia le va transforma într-un miliard de bucățele, ce vor umple străzile de „cuvinte șterse lipite în versuri accidentale”.
Locul nu e populat doar de oameni bizari, ci și de animale fabuloase. De nicăieri, apare un dugong în curtea unei familii, recunoscut doar de copilul acestora. Animalul straniu reușește să adune toată comunitatea în jurul lui, ca să-i asculte inima. Ceea ce aud adulții adunați lângă dugong este, de fapt, o rămășiță de umanitate de care, în mod inconștient, le era dor: „vecinii îl mângâiau și-l linișteau pe dugong; îi vorbeau uitându-se în ochiul care clipea încet – și care li se părea tuturor plin de o tristețe adâncă – și-și lipeau urechea de pielea lui caldă și udă, pentru a auzi un sunet foarte slab și foarte îndepărtat, dar altfel indescriptibil”.
Tocmai când credeam că lumea suburbiei nu poate fi mai privată de esența sa umană, apar oamenii din bețe. Rostul lor este de a fi loviți și transformați în așchii. Unica lor capacitate este să se destrame. Surprinzător sau nu, aceasta e o altă modalitate de a arăta cât de necesară este emoția în acest spațiu: „Nu sunt o problemă, ci doar un alt element al peisajului suburban, cu picioarele lor fragile care se mișcă încet ca niște nori. Au fost dintotdeauna aici, nu-și mai aduce nimeni aminte de când.”
Posibila cheie a poveștilor suburbiei o găsim în „expediția noastră”– o relatare despre călătoria spre timpul „când lumea era încă necunoscută”. Semn că tocmai am parcurs o carte aventuroasă, cu primejdii la tot pasul, dintre care cea mai mare este aceea de a te opri din căutarea sinelui.
