Două feluri de interviuri strînge Nicolae Oprea în Dialoguri convergente (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2021) – unele în care întreabă și altele în care răspunde. Întrebările le pune, prin anii ‘90-2000, unui mănunchi de mari personalități literare, pe un desfășurător biografic (dar nu chiar la toată lumea) de care se ține cu dinții. După cum singur zice în cele cîteva precizări care țin loc de postfață, l-a interesat „traiectoria bio-biliografică a interlocutorilor” (p. 223), împingînd chestionarele pe un scenariu „autobiografic și de crez literar” (p.224), cu atenție sporită – unde era cazul – asupra „unor grupări sau fenomene care au marcat evoluția literaturii” (p. 223). Pe bună dreptate poate spune (și chiar o spune) că, folosind această grilă, interviurile „devin adevărate tezaure de informații” (ibidem). Asta dacă intervievații se lasă prinși în joc. Unii nu se prea lasă și încearcă să fenteze, dar nici Oprea nu-i slăbește. Mai vrînd, mai nevrînd, pînă la urmă cu toții dau seamă de ceea ce au trăit și pățit în copilărie și tinerețe. Cel mai detaliat vorbește despre acele vremuri Nicolae Breban, cel mai zgîrcit – Florin Mugur. Se strîng însă amănunte semnificative de pe la toți, de la Cornel Regman, Cezar Baltag, Mircea Horia Simionescu, Dumitru Țepeneag, pînă la Mircea Zaciu, Adrian Marino și Octavian Paler (Ion Pop vorbește doar despre Echinox, e un interviu focalizat tematic). Semnele de spontaneitate ale convorbirilor se văd peste tot, garantînd autenticitatea mărturiilor.
Asta cu atît mai mult cu cît Oprea nu ocolește punctele biografice (sau bibliografice) nevralgice (ori considerate așa). Ba dimpotrivă, chiar insistă în clarificarea lor. Așa, bunăoară, la Cornel Regman ține să afle de ce și-a semnat cu pseudonim articolele din anii ‘50, cam toate proletcultiste. (Răspunsurile primite, onest, trebuie luate în considerare de biografii care vor veni). Pentru că, zice Regman, „am fost obligat la aceasta. Indicația de sus a venit în vara lui 1950” (p. 8). Amănuntele pe care le obține anchetatorul vor folosi unei istorii literare care va ști să și contextualizeze evenimentele și accidentele literare. Despre obligativitatea acestei contextualizări vorbește – indirect, nevoind să vorbească – Florin Mugur, care preferă, în schimb, să spună „cîteva cuvinte despre împrejurările social-politice de azi”, nu de ieri, despre contextul în care a debutat zicînd doar: „nici nu vreau să-mi amintesc”. (p. 26). E mai dispus să-și amintească vremurile Cezar Baltag, al cărui debut „nu arăta deloc”, în varianta inițială, „așa cum s-a tipărit”, poetul „scriind prin Cișmigiu și prin alte locuri” (p. 42) piesele de care era nevoie pentru a-și vedea cartea tipărită. Nici Mircea Horia Simionescu nu ezită în recapitularea „carierei” sale birocratice, dar nu vede în treptele ei nici un „privilegiu”. „Privilegii? – zice el – Dacă le-aș fi știut cheia, aș fi urcat treptele ierarhiei, aș fi trecut poate prin celule confortabile de pușcărie și aș fi avut astăzi rețea de buticuri” (p. 63). Înclinat spre regrete și remușcare cînd vine vorba de perioada tinereții e Mircea Zaciu, recunoscînd că „prima etapă a biografiei mele scriitoricești însumează cîteva experiențe neplăcute”, dar asumîndu-și și regretînd „acest trecut”. (p. 82). Amănunte despre tinerețea sa, în care se ducea „noaptea în Gara de Est unde ajuta(m) la descărcat cartofi sau lăzi” (p. 123) pentru a-și putea procura cărți, dar și despre etapele carierei dă, destul de pe larg, și Octavian Paler, dar mai ales – pentru că a avut o biografie/carieră mai spectaculoasă – Nicolae Breban. Răspunsurile la aceste întrebări „biografice” sînt un documentar care trebuie luat în seamă. Nu-s, poate, chiar un „tezaur”, dar pot contribui la unul.
Nu-s mai puțin relevante nici răspunsurile pe partea de „crez” literar (și politic, nu de puține ori) obținute de Oprea, precum și amănuntele – mai picante azi – legate de viața literară. Pare, de pildă, că n-a fost Camil Petrescu (de va fi fost cum a zis Eugen Ionescu) singurul scriitor grijuliu cu tonul comentariilor dedicate scrierilor lui. Și Marin Preda avea „o teorie” potrivit căreia „despre cărțile importante” „n-ar avea voie să se pronunțe defavorabil criticii” (p. 11), cum, din păcate, făcuse Regman. Nici Nicolae Breban nu-i departe de o asemenea regulă de vreme ce e convins că „nu oricine are dreptul să atace pe prinți (s. aut.)” (p. 154). Pretenții de acest soi se perpetuează și azi, căci nu de puține ori auzim de scriitori intangibili, despre care orice rezervă nu e altceva decît blasfemie. Multe lucruri legate de viața literară spun Florin Mugur (vorbind aici în premieră despre excluderea sa din UTC, p. 30), Dumitru Țepeneag (îndeosebi despre „nașterea” onirismului), Cezar Baltag, Nicolae Breban (cu cea mai dotată memorie). Deși lumea nu prea e dispusă la anecdotică, întîmplările readuse în memorie sînt relevante pentru condiția cărții și a scriitorului – sau editorului – din anii postbelici. Cum e, de pildă, cea rememorată de Florin Mugur și referitoare la debutul Marianei Marin, care, zice editorul lui, „m-a costat un preinfarct și uitarea totală din partea Marianei Marin” (p. 38). Sau, în amintirea lui Cezar Baltag, așteptarea de „5 ani” la care a fost supus volumul II din Istoria credințelor și ideilor religioase din pricina „meditației transcendentale” și a scandalului iscat de ea (p. 52). Sînt și cîteva constatări – nu neapărat cu preț de originalitate – care trebuie valorificate ca adevăruri de istorie literară, nu doar de climat. Despre generația lui șaizecistă, de pildă, Cezar Baltag spune că „noi înșine ne-am format pe noi în absența unor maeștri imediați” (p. 47), fapt confirmat și de Nicolae Breban: „eram maeștri unii pentru ceilalți” (p. 142). În fine, se conturează, chiar dacă nu prea consistent, atmosfera vremurilor din anii ‘50-‘60-‘70. Dar nu era acesta obiectivul interviurilor (uneori îți vine să zici că din păcate).
Semnele de spontaneitate ale convorbirilor se văd peste tot, garantînd autenticitatea mărturiilor.
Spun asta deoarece unul dintre obiectivele convorbirilor – „crezul” – era deja conturat prin operele publicate de fiecare intervievat. Dar ca „expunere pe scurt” e important pentru cine nu a ajuns să le răsfoiască, așa că Oprea scoate de la fiecare cîte un rezumat. Uneori mai forțîndu-le mîna, cum face cu Regman, pe care-l ispitește cu perspectiva unei „istorii vii a literaturii”, în care să-și „reordoneze” comentariile „fragmentariste”. Dar la asemenea ispită Regman zice doar „cîtuși de puțin”, necrezînd în resistematizarea cronicilor ca istorie. E un punct în care discipolul nu va fi de acord cu magistrul, căci atunci cînd îi vine rîndul să răspundă el întrebărilor e convins că „oricît de hulită ar fi astăzi cronica literară, ea reprezintă materialul uzual de rezistență menit întemeierii edificiilor istorico-literare” (p. 181). Sînt de luat în considerare și auto-evaluările pe care și le fac scriitorii și, mai ales, auto-caracterizările propriei opere, chiar dacă e vorba de lucruri deja spuse în critica literară. Dar e relevant și felul în care autorii consimt la cele spuse despre ei. Astfel, Florin Mugur admite că „sursele” mitologiei lui au fost „Shakespeare și basmul românesc despre Făt-Frumos” (p. 36), Cezar Baltag e de acord cu propriul ermetism barbian, dar regretă că nimeni n-a remarcat „fiorul tragic și existențial” din Madona din dud (p. 49), Mircea Horia Simionescu recunoaște că „jurnalul este materia primă a tuturor cărților mele” (p. 64) iar Nicolae Breban le dă dreptate celor care au considerat „abisalitatea” ca primă caracteristică a romanelor sale. Practic, nu prea vine nimeni cu noutăți cînd e vorba de crezul propriu-zis și nimeni nu stăruie prea mult asupra reconturării lui. Mai predispuși la recapitularea propriului crez sînt doar Nicolae Breban și Adrian Marino, cel din urmă chiar cu multă larghețe, profitînd de ocazie pentru a reitera „complexele” culturii române – „unul de mare inferioritate” (p. 101), al doilea, „epigonismul, spiritul compilativ, de suiveur (s. aut.), de discipol etern” (ibidem), al inegalității/egalității „de substanță” (p. 102), „al indiferenței și izolării” (ibidem) – și a răs-spune cît mai răspicat că „șansele literaturii române sunt /…/ în ordine: romanul, teatrul și eseul” (p. 100), nicidecum poezia.
Deși scenariul întrebărilor e strict, discuțiile – destul de libere – se mai abat și asupra altor probleme. Mai recurente, între aceste colaterale, sînt cele despre „rezistența prin cultură”, pe care o atestă toată lumea și mai ales Nicolae Breban, care și justifică felul în care „estetismul poate fi o luptă contra unui dogmatism politic” (p. 142). Breban e, de altminteri, și cel mai „fanatic”, cum însuși zice, apărător al literaturii, comprimîndu-și „concepția /…/ de viață” într-un „singur substantiv: literatura”, căreia îi și acordă o misiune salvifică: literatura este „o șansă a omului de-a întîlni divinitatea care uneori se află în el” (p. 151). Nu poate fi evitat nici subiectul actualității literare și al soartei de care urmează să aibă parte literatura în postcomunism. Interviurile din anii ’90 sînt mai optimiste la iluzii și Regman, bunăoară, cu nostalgii interbelice, speră că și ziarele române vor dedica „săptămînal literaturii și artei suplimente întregi susținute de o cohortă de cronicari” (p. 14), cum făceau publicațiile interbelice. Lucrul chiar părea să se întîmple în primii ani, ceea ce-l face pe Oprea, cînd îi vine rîndul, să aprecieze cîteva dintre aceste inițiative, stinse, toate, prea repede și nereluate apoi de nici o publicație. Sînt, de-a lungul interviurilor, multe puncte care rămîn piese într-o dezbatere încă deschisă.
Și interviurile pe care le acordă Oprea merg pe linia celor luate de el, făcînd și ele un parcurs biografic și un punctaj de crez. Din păcate, la aceleași întrebări Oprea nu putea da decît aceleași răspunsuri, așa că multe lucruri se repetă. Despre propria lucrare critică Oprea zice că a atins „un echilibru între direcția critică așa-numită universitară și critica de întîmpinare” (p. 172), făcîndu-le parte egală fiecăreia (așa și e). Pare, totuși, că e mai dispus la omagierea și apărarea foiletonisticii decît a studiilor academice și-i face vinovați pe „zeloșii strîngători de fișe și rezumate terne” de „criza” – acuzată tot mereu – a criticii de întîmpinare. Foiletonistica pe seama actualității e un „domeniu mai puțin propice diletantismului”, căci ea pretinde „a evalua judicios, a discerne instantaneu valoarea, a discredita nonvaloarea”, în virtutea unui „simț estetic” fără de care comentatorul „în zadar va apela la un instrumentar pretențios și la metodologii sofisticate” (p. 182). Cei care fac asta profesează „critica disfuncțională (s. aut.), vădind incapacitatea criticului de adecvare la text” (p. 211). Spus scurt, „critic este artistul dublat de specialist” (p. 210). Eu aș zice că invers, dar merge și așa.
