Poeme de Mihai Marian

Start
706 vizualizări
Citiți în 5 de minute
inkukuleko. glovo

privesc la un televizor enorm
într-o cameră minusculă

și chiar dacă e târziu,
scutere, biciclete cu care se
livrează mâncare și aproape orice
roiesc peste tot
ca efectivele armatei unei țări
în stare de urgență

mă gândesc la un cuvânt nou 
care să descrie o zi de rahat cum a fost asta,
la un cuvânt nou
pentru felul în care viața
mea s-a oprit de mulți ani
într-un fel de echilibru neliniștitor

tulburător ca sublinierea făcută
pe pagina 32 a exemplarului meu
din Satao a lui Nițescu:
„L-am ascultat pe Deleuze
într-o înregistrare cum visele oamenilor
devorează mereu, mereu amenință să ne înghită.”

mă gândesc nu la ce creează durerea,
ci la ce durerea creează



inkukuleko. soare cu dinţi

nu ne spunem nimic. ne privim în ochi
ca și când am putea opri timpul
doar păstrând tăcerea

ciudat cum trecerea sa
nu face altceva decât să adune
praf pe lucruri

unul dintre noi scanează cu privirea culoarul
dintre șirurile de cafenele,
celălalt scrie ceva pe un șervețel de hârtie,
se gândește că dacă se ridică
și dispare, unul dintre noi va rămâne

se gândește că dacă unul dintre noi va rămâne,
celălalt la rândul său
ar putea să rămână

neașteptat, răsuflarea ți se deschide
ca o coajă spartă

deasupra capetelor noastre
soarele cu dinți al liniștii
continuă să sclipească-n ferestre

trăim la mijlocul distanței dintre
urmă și lucrul care o lasă
de parcă absența urmei
ar însemna inocență



inkukuleko 5. e din ce în ce mai răcoare

uneori
în vitrinele magazinelor
din motive neștiute decât de ele
vânzătoarele detașează capetele
manechinelor de corp
și te-aștepți să facă același lucru cu tine
când intri

„ce vrei să avem:
fată sau băiat?”
întreabă o femeie bărbatul
de umărul căruia și-a rezemat fruntea

acesta scutură scrumul țigării
apoi așteaptă tensionat
să îl audă lovind asfaltul
de parcă acustica străzii ar fi fost perfectă

carnea dansează în jurul propriilor oase
luminile orașului descoperă vasta gamă
de chipuri stranii a locuitorilor săi
e din ce în ce mai răcoare

îmi face bine
aburul țevilor de apă caldă
ce se ridică prin găurile capacelor de canal
uşor înspre luna roz
unde este apoi spulberat
de pterozaurul care își întinde
aripile când trece prin dreptul ei


inkukuleko. memoria nu va reține lucrurile care vindecă 

De-a lungul țărmului,
bucățele din strălucirea lumii
ajung printre degetele picioarelor noastre.
Se izbesc de gleznele goale
odată cu scoici minuscule și tăioase
aduse de valuri:
măști chirurgicale,
pahare de plastic.

Suntem ceea ce suntem
abia atunci când
ne privim în ochi.

O pereche de ochelari de soare
sclipește din nisip cu transparența
meduzelor.
Îi ridicăm și îi lăsăm vântului în schimb
o pălărie de paie.

Trupurile noastre sunt tot
mai îngrămădite pe plaja
din ce în ce mai îngustă.
În depărtare se-aude muzica
unui rai convex, permanent
ca petele de pe lenjeria de pat dintr-un motel.

„E strâmt aici dar ai unde să-ți pierzi mințile.”

Din valuri, capul fără tors,
mâini și picioare ale unei păpuși
țâșnește cu-o bucurie devastatoare
înspre luna roșie.

Memoria nu va reține lucrurile care vindecă.

Mihai Marian (n. 1975) e autorul a două volume de poeme, negru opac și în timp ce tu. Este, împreună cu Lorena Purnichi, organizatorul clubului de lectură Noise Poetry. Traduce poezie din limbile italiană, engleză, franceză, germană și spaniolă. A publicat în majoritatea revistelor importante din România: Poesis internațional, Ramuri, Vatra, Literadura, Sintagme Literare, Hyperion, Conta și altele. Poemele sale au fost traduse în engleză, spaniolă, italiană și maghiară. Este, din 2018, redactor al revistei buzoiene Literadura.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”