inkukuleko. glovo privesc la un televizor enorm într-o cameră minusculă și chiar dacă e târziu, scutere, biciclete cu care se livrează mâncare și aproape orice roiesc peste tot ca efectivele armatei unei țări în stare de urgență mă gândesc la un cuvânt nou care să descrie o zi de rahat cum a fost asta, la un cuvânt nou pentru felul în care viața mea s-a oprit de mulți ani într-un fel de echilibru neliniștitor tulburător ca sublinierea făcută pe pagina 32 a exemplarului meu din Satao a lui Nițescu: „L-am ascultat pe Deleuze într-o înregistrare cum visele oamenilor devorează mereu, mereu amenință să ne înghită.” mă gândesc nu la ce creează durerea, ci la ce durerea creează inkukuleko. soare cu dinţi nu ne spunem nimic. ne privim în ochi ca și când am putea opri timpul doar păstrând tăcerea ciudat cum trecerea sa nu face altceva decât să adune praf pe lucruri unul dintre noi scanează cu privirea culoarul dintre șirurile de cafenele, celălalt scrie ceva pe un șervețel de hârtie, se gândește că dacă se ridică și dispare, unul dintre noi va rămâne se gândește că dacă unul dintre noi va rămâne, celălalt la rândul său ar putea să rămână neașteptat, răsuflarea ți se deschide ca o coajă spartă deasupra capetelor noastre soarele cu dinți al liniștii continuă să sclipească-n ferestre trăim la mijlocul distanței dintre urmă și lucrul care o lasă de parcă absența urmei ar însemna inocență inkukuleko 5. e din ce în ce mai răcoare uneori în vitrinele magazinelor din motive neștiute decât de ele vânzătoarele detașează capetele manechinelor de corp și te-aștepți să facă același lucru cu tine când intri „ce vrei să avem: fată sau băiat?” întreabă o femeie bărbatul de umărul căruia și-a rezemat fruntea acesta scutură scrumul țigării apoi așteaptă tensionat să îl audă lovind asfaltul de parcă acustica străzii ar fi fost perfectă carnea dansează în jurul propriilor oase luminile orașului descoperă vasta gamă de chipuri stranii a locuitorilor săi e din ce în ce mai răcoare îmi face bine aburul țevilor de apă caldă ce se ridică prin găurile capacelor de canal uşor înspre luna roz unde este apoi spulberat de pterozaurul care își întinde aripile când trece prin dreptul ei inkukuleko. memoria nu va reține lucrurile care vindecă De-a lungul țărmului, bucățele din strălucirea lumii ajung printre degetele picioarelor noastre. Se izbesc de gleznele goale odată cu scoici minuscule și tăioase aduse de valuri: măști chirurgicale, pahare de plastic. Suntem ceea ce suntem abia atunci când ne privim în ochi. O pereche de ochelari de soare sclipește din nisip cu transparența meduzelor. Îi ridicăm și îi lăsăm vântului în schimb o pălărie de paie. Trupurile noastre sunt tot mai îngrămădite pe plaja din ce în ce mai îngustă. În depărtare se-aude muzica unui rai convex, permanent ca petele de pe lenjeria de pat dintr-un motel. „E strâmt aici dar ai unde să-ți pierzi mințile.” Din valuri, capul fără tors, mâini și picioare ale unei păpuși țâșnește cu-o bucurie devastatoare înspre luna roșie. Memoria nu va reține lucrurile care vindecă.
