Critica noastră de întâmpinare din ultimele decade a încercat, pe model britanico-american, să discearnă, deocamdată timid, tipologii poetice în funcție de dimensiunea regională a imaginarului unor autori. Astfel, în disputa lor axiologică supracategoriile „estetic” (coerență expresivă), „etic” (coerență morală) și „epic” (coerență narativă) și-au câștigat, fiecare în parte, întâietatea în cele trei mari regiuni istorice ale noastre în principiu în funcție de tradiția literară locală.
Unul dintre acești poli ai geografiei literare autohtone e reprezentat astăzi de linia „epică” a post-douămiiștilor basa/bucovineni Matei Hutopila–Ion Buzu–Victor Țvetov–Dan Negară. Din poezia lor reiese limpede că, stilistic vorbind, contaminarea reciprocă se datorează nu atât interacțiunilor tip cenaclu, cât regulilor scrise și nescrise ale realității la care participă în viața de zi cu zi. Recunoaștem încă o dată cum fundamentul poeziei Estului periferic e istorisirea, de dragul narațiunii fiind instrumentalizate – de cele mai multe ori non-abuziv – tâlcul și tropii, apanajele Vestului respectiv Sudului.
Cel mai recent act poetic comis de poeții noștri răsăriteni, Realist și egal de Ion Buzu, recidiva tânărului poet basa după debutul cu 3ml de konfidor[1], poate fi considerat încă un argument solid în favoarea unui sistem de valori definit geo-literar. Orchestrat cu un umor subtil (v. Letopiseț, Joseph Smith și Cartea lui Mormon etc.), volumul se înfățișează ca un șir de borne biografice care au (avut) menirea să călească eul. Avid de experiență ca beatnicii, dar și meditativ în siajul marilor filosofi eleni, Buzu adoră să tăifăsuiască cu propria-i alteritate despre tot felul de izometrii ale realității cu potențial metafizic. Niciodată nu e sigur dacă scopul ultim al revizitării experiențelor-cheie din trecutul personal este inițierea, sau doar gestul gratuit – și atât de omenesc – al rememorării. Totuși, unele achiziții spirituale ar fi, după protagonist, binevenite: „Învață să supraviețuiești ratării” (Povești despre închisoare), „Un om la viața lui trebuie să-și facă timp/ Să studieze învățăturile înțelepților,/ să rămână cu ceva.” (Un om la viața lui…). E patima filosofului neînțeles aceasta a încercării de a întrupa „Mesajul” cotrobăind prin amintiri care pot stimula nervul transcendental. În timp ce alteori e vorba doar de alibiuri cerebrale laice: „De fiecare dată când vin acasă/ trebuie să inventez o poveste/ pentru părinții mei,/ una credibilă, încărcată cu detalii/ și lipsită de contradicții.” (Vechile șmecherii ale scriiturii).
De-a lungul tripticului La revedere dulce putere – O frumoasă și reală negare a vieții – Muntele (ciclurile plachetei), relevanța ființării este căutată în textura semiotică a celor mai actuale teme de interes social, dar și particular. Astfel, călătoria (în formele sale de navetă, turism, pelerinaj sau mers pe jos pe distanțe mari), bețiile savuroase/pauzele etilice, dramele amoroase, bătăile/încăierările, explozia industriei imobiliarelor, munca fizică, nevoile fiziologice și diversele „momente ale adevărului” în compania unui test HIV sau de sarcină sunt evocate pentru a scoate în evidență împestrițarea penuriei strămoșești cu „aroganțele” lumii post-industriale, bunăoară ale afaceriștilor îmbogățiți peste noapte. Buzu nu critică direct inechitatea socială și corupția, dar lasă la vedere simptomele acestora pentru a-și pigmenta discursul.
În definitiv, două sunt premisele de la care pleacă ideațiile acestei poezii. Pe de-o parte că de la marginea spațio-temporală a obiectului studiat/contemplat acesta capătă o oarecare consistență ontologică („Aici, la 2600 de metri, simt că mă îndepărtez de ceea ce se află acolo”, Muntele), iar pe de alta că apropierea de asceză, stare scontată de subiectul locutor, este posibilă numai prin învingerea fricilor de tot soiul – bătălii care se dau, toate, în perimetrul lăuntric guvernat de logos. Dedublat în cadrul schemei comunicării, poetul nu e niciodată singur, cu toate că pare să rămână, de-a lungul întregului periplu analeptic, un însingurat. Deși parte din societate, el de niciun chip nu acceptă să fie târât în cotidian fără veghea reflexivității, preferând să puncteze din bula protectoare a distanțării temporale revelații cu iz amar: „Autobuzul în care ai urcat s-a intersectat cu/ autobuzul cu pușcăriași,/ unul din ei, ras în cap,/ privea pe geam și privirile ni s-au intersectat,/ amândoi ne gândeam cum era să fie/ dacă ar fi fost altfel.” (Autobuzul în care…), „te poți îndepărta de ratările/ care se resuscitează într-un circuit fără sfârșit/ ca un guvern mafiot/ care câștigă scrutinul la fiecare tur.// Strângi curelele de la rucsac,/ stomacul începe să-și revină, bucuros/ că poți pleca, că te poți îndepărta de suferință,/ că poți părăsi locul ăla cum ai părăsi o casă/ unde ai muncit pământurile/ într-o vârstă a copilăriei în care nu erai făcut pentru asta.// Te dai în urmă și te uiți mai atent,/ te uiți la mâzgălelile alea,/ nu arată așa rău, adică ce au? au o formă,/ au un pic de râset și grație./ Te dai în urmă și te uiți mai atent,/ ce are? are un păr mai lung, sâni micuți și/ ochelari cu dioptriile mai mici –/ mă întreb ce lecție ar fi trebuit să învăț din asta./ Că pot pleca oricând dintr-un loc/ pentru care nu eram făcut.” (Un spațiu întins în care te poți da în urmă). Dindărătul experiențelor cu impact traumatic se întrezăresc rupturi cu vechile ipostaze ale sinelui („Îmi spun,/ trebuie să existe un alt Ion Buzu/ care trăiește toate astea”, Zile cu roșu în calendar), exuvii ce permit eului accederea la niveluri superioare ale conștientizării.
Că poetul și-a impus să dobândească ceva – spiritualmente/moralmente – măreț reiese din majoritatea aserțiunilor din carte. Agățându-se de aura mitologică a celor mai dârji stoici (Ioan Botezătorul, Sisif etc.), Buzu mută miza poetică de pe trama propriu-zisă, segmentată de atâtea și-atâtea întâmplări inopinate, pe firul roșu al ispășirii. Vorbim, desigur, de o căință în răspăr: poetul devine realist și egal cu ajutorul marjei de mister a trăirilor sale. În acest paradox stă poezia micro-narațiunilor fragmentate ale basarabeanului. Iar faptul că punerea în scenă a metamorfozei individuale angrenează o sumedenie de probleme filozofico-politice nu poate fi decât un bonus îmbucurător.
Placheta secundă a lui Ion Buzu nu este altceva decât un bildgunspoem bine ticluit. Acesta se impune ca poet de cursă lungă fără să epateze, mai degrabă consolidând o estetică tot mai recognoscibilă, cea a celei mai recente generații de poeți basa. Încă un semnal că e o mare greșeală să ignori cu bună știință – excluzând, astfel, din istoria literaturii române – această falangă răsăriteană, care nu e exclus să dea în viitorul apropiat cele mai autentice cărți de poezie românească.
[1] Casa de Pariuri Literare, 2013.
